Adevaratul Har

              Adevăratul har

•                                              
• J N Darby

Adevăratul har al lui Dumnezeu în care staţi – 1 Petru 5.12

Dumnezeu ne este descoperit ca „Dumnezeul oricărui har”, iar poziţia care ni se oferă este aceea în care „gustăm că Domnul este bun” (sau, „plin de har”). Cât de des ne este greu să credem că Domnul este bun! Sentimentul firesc al inimilor noastre este acesta: „Ştiu ca eşti un om aspru”; în fiecare dintre noi este o totală neînţelegere a harului lui Dumnezeu.
Unii gândesc că acest har ar avea în sine ideea că Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dar nu este nicidecum aşa: harul arată că păcatul este un lucru atât de îngrozitor, încât Dumnezeu nu-l poate suporta. Dacă ar sta în puterea omului ca, după ce a făcut răul, să-şi îndrepte calea şi să-şi corecteze firea în aşa fel încât să poată fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de har. Însuşi faptul că Dumnezeu lucrează în har dovedeşte că păcatul este un lucru atât de îngrozitor sau de înfiorător, încât starea omului este în întregime ruinată şi fără speranţă, deoarece este un păcătos, şi că nimic altceva decât numai harul pur va putea răspunde nevoilor lui.
Avem de învăţat ce este Dumnezeu pentru noi, iar aceasta nu prin raţionamentele noastre, ci prin revelaţia pe care El ne-a dat-o despre Sine Însuşi, anume că El este „Dumnezeul oricărui har”. Din clipa în care înţeleg că sunt un păcătos şi că Domnul a venit la mine pentru că El cunoştea întinderea şi nenorocirea păcatului meu, înţeleg de asemenea ce mare este harul. Credinţa îmi arată că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi nu că păcatul meu este mai mare decât Dumnezeu.
Domnul despre care ştiu că Şi-a dat viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am de-a face în zilele vieţii mele şi tot felul Lui de a lucra faţă de mine se întemeiază pe acelaşi principiu al harului. Secretul creşterii spirituale este de a privi la Domnul Isus ca fiind Dumnezeul harului. Cât este de preţios şi de încurajator să ştiu că, în orice clipă a vieţii mele, Isus are faţă de mine aceeaşi dragoste ca aceea pe care a avut-o atunci când a murit pe cruce pentru mine!
Iată un adevăr de care ar trebui să ne aducem aminte în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. Să presupunem, de exemplu, că aş avea un caracter defectuos, care mi s-ar părea greu de corectat. Dacă mă adresez lui Isus ca Prietenului meu, El îmi dă puterea de care am nevoie pentru a mă corecta. Credinţa ar trebui să fie astfel mereu la lucru împotriva ispitelor, nu eforturile mele, care se vor dovedi întotdeauna zadarnice. Izvorul puterii adevărate este sentimentul că Domnul este plin de har. Omul firesc nu-L recunoaşte niciodată pe Hristos ca fiind singurul izvor al puterii şi al binecuvântărilor. Când comuniunea mea cu Domnul este întreruptă, inima mea firească va spune: „Trebuie să-mi îndrept starea, înainte de a putea merge înaintea lui Hristos”. Însă, „El este plin de har” şi, cunoscând aceasta, singurul lucru pe care îl am de făcut este să mă întorc la El de îndată, aşa cum sunt, şi după aceea să mă umilesc adânc înaintea Lui. Numai în El voi găsi ceea ce poate restabili sufletul meu. Smerirea înaintea Lui este singura smerire adevărată. Dacă voi recunoaşte în prezenţa Lui că sunt exact ceea ce sunt, voi descoperi că El arată faţă de mine har şi nimic altceva decât har.
Isus este Cel care dă o pace durabilă sufletelor noastre, nu părerea noastră despre noi înşine. Credinţa nu socoteşte niciodată ceea ce este în noi înşine ca temelie a odihnei. Ea primeşte, iubeşte şi respectă descoperirea pe care o dă Dumnezeu şi gândurile lui Dumnezeu cu privire la Isus, în care El Îşi găseşte toată plăcerea. Dacă El are preţ şi pentru sufletele noastre, dacă ochii noştri şi inimile noastre se preocupă numai cu El, deşertăciunea şi păcatul care ne înconjoară nu vor avea influenţă asupra noastră. Aceasta va constitui, de asemenea, puterea noastră împotriva păcatului şi a stricăciunii propriilor noastre inimi. Tot ce văd în mine, în afară de El, este păcat; dar ceea ce mă face smerit nu este preocuparea cu păcatele mele, nici cu firea mea păcătoasă, ci dimpotrivă, este preocuparea cu Domnul Isus şi cugetarea la perfecţiunea Persoanei Sale. Este bine să terminăm cu noi înşine şi să nu mai avem de-a face decât cu Isus. Avem dreptul să uităm de păcatele noastre şi de orice altceva, în afară de Isus.
Nimic nu este mai greu pentru noi decât să păstrăm un simţământ al harului – să rămânem, în mod practic, conştienţi că nu suntem sub lege, ci sub har. Prin har ne este întărită inima, dar nimic nu este mai greu decât sa înţelegem cu adevărat plinătatea harului, a acestui „har al lui Dumnezeu în care suntem”, şi să umblăm în puterea care decurge din această poziţie.
Numai în prezenţa lui Dumnezeu putem cunoaşte harul, iar privilegiul nostru este să fim în prezenţa Lui. Îndată ce ne depărtăm de prezenţa Lui, gândurile noastre ne năpădesc, iar ele nu pot să ajungă la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi, nu pot să se înalţe până la „harul lui Dumnezeu”.
Dacă aş gândi că aş avea chiar şi cel mai neînsemnat drept la ceva, aceasta n-ar mai fi harul curat şi liber, n-ar mai fi „harul lui Dumnezeu”. Numai în comuniune cu El suntem în stare să măsurăm orice lucru cu harul Său. Când păstrăm simţământul prezenţei lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca ceva să ne tulbure – nici chiar starea Adunării – căci ne bazăm pe Dumnezeu şi toate lucrurile sunt atunci pentru noi, într-o sferă în care se arată harul Său.
Adevăratul izvor al puterii noastre de creştini este să avem gânduri foarte clare cu privire la har; iar secretul întregii sfinţenii, al păcii şi al liniştei duhului este să păstrăm simţământul harului, în prezenţa lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu este atât de nemărginit, atât de complet, atât de desăvârşit, încât, dacă pentru o clipă ne-am depărta de prezenţa Lui, nu am mai avea o apreciere dreaptă a harului, nu am mai avea puterea să-l înţelegem. Iar dacă am căuta să-l înţelegem în afara prezenţei lui Dumnezeu, n-am face altceva decât să-l schimbăm în desfrâu. Ne întrebăm cum este harul? El nu are hotare. Oricum am fi noi (şi nu am putea fi mai răi decât suntem), Dumnezeu este dragoste faţă de noi. Nici bucuria şi nici pacea noastră nu depind de ceea ce suntem noi pentru Dumnezeu, ci de ceea ce este El pentru noi – şi exact aceasta înseamnă har.
Harul este descoperirea preţioasă că, prin Isus, orice păcat şi tot răul care este în noi au fost înlăturate. Un singur păcat este mai îngrozitor înaintea ochilor lui Dumnezeu decât sunt mii de păcate înaintea ochilor noştri. Totuşi, cu toate că El are o cunoaştere desăvârşită cu privire la ceea ce suntem noi, lui Dumnezeu Îi face plăcere să nu fie altceva faţă de noi decât dragoste.
În capitolul 7 al Epistolei către Romani ne este descrisă starea unui suflet adus la viaţă, dar ale cărui gânduri se concentrează în totalitate asupra lui însuşi. Un astfel de suflet nu cunoaşte harul, nu cunoaşte faptul simplu că, oricare ar fi starea noastră, Dumnezeu este dragoste şi nimic altceva decât dragoste faţă de noi. În loc să privească la Dumnezeu, el nu spune altceva decât „eu”, „al meu”, „mie”, „în mine” etc. Credinţa priveşte la Dumnezeu, aşa cum El însuşi S-a descoperit în har. Eu însumi, persoana mea, starea mea nu pot fi obiecte ale credinţei, deoarece credinţa nu are ca obiect ceea ce este în inima mea, ci descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine Însuşi în har.
Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu, nu la ceea ce suntem noi, cu excepţia faptului că întinderea pe care o au păcatele noastre nu face altceva decât să slăvească imensitatea „harului lui Dumnezeu”. Trebuie, de asemenea, să ne amintim că harul are ca obiect şi ca efect strâns legat de el să aducă sufletele noastre în comuniunea cu Dumnezeu, să ne sfinţească şi să ne înveţe să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu. Cunoaşterea harului este adevăratul izvor al sfinţirii.
Biruinţa harului se arată prin aceasta: atunci când vrăjmăşia omului L-a alungat pe Isus de pe pământ, Dumnezeu a adus mântuirea prin chiar acest fapt. El venise să ispăşească păcatele chiar ale celor care L-au lepădat! Alături de arătarea cea mai completă a păcatului omului, credinţa vede desfăşurarea cea mai completă a harului lui Dumnezeu. Dacă am chiar şi cea mai neînsemnată ezitare cu privire la dragostea lui Dumnezeu, mă depărtez de har. Prin urmare, voi spune: „Sunt nenorocit, pentru că nu sunt ceea ce aş dori să fiu”. Dar, mai degrabă, ar trebui să mă întreb: „Este Dumnezeu ceea ce doresc să fie? Este Isus tot ceea ce mi-aş putea dori?”. Dacă înţelegerea a ceea ce sunt, a ceea ce se află în mine însumi are un alt rezultat decât a mări adorarea mea pentru ceea ce este Dumnezeu, atunci înseamnă că nu mă aflu pe terenul harului curat, chiar dacă această înţelegere a condus la smerirea mea. Există nemulţumire şi neîncredere în duhul meu? S-ar putea ca lucrurile să stea aşa din pricină că spun: „eu”, „al meu”, „mie”, şi pierd din vedere harul lui Dumnezeu.
Este mai de folos să fim ocupaţi cu ceea ce este Dumnezeu, decât cu ceea ce suntem noi. Dacă privim la noi înşine, aceasta este o dovadă de mândrie – arătăm că nu suntem cu adevărat conştienţi de faptul că nu suntem buni de nimic. Şi, până ce nu am înţeles acest lucru, nu ne putem întoarce în întregime privirile de la noi înşine, pentru a le îndrepta către Dumnezeu. Privind la Hristos, privilegiul nostru este de a uita de noi înşine. Adevărata smerenie constă nu atât în a gândi rău despre noi, cât în a nu gândi deloc la noi. Sunt atât de rău, încât nu merit să mă gândesc la mine. Lucrul de care am nevoie este să uit de mine însumi şi să privesc la Dumnezeu, la Acela care este vrednic să-mi preocupe toate gândurile. Şi cu siguranţă că rezultatul acestui lucru va fi că harul Lui ne va smeri.
Preaiubiţilor, dacă am putea spune ca în Romani 7: „Ştiu că în mine, adică în firea mea pământească, nu locuieşte nimic bun”, aceasta ar fi de ajuns pentru noi! Să ne îndreptăm deci gândurile spre Acela care a avut faţă de noi „gânduri de pace şi nu de rău”, cu mult înainte ca noi să ne fi gândit la noi înşine. Să privim atenţi la gândurile Sale de har faţă de noi şi să reţinem acest cuvânt al credinţei: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”.

Manifest impotriva Legalismului

MANIFEST ÎMPOTRIVA LEGALISMULUI

Se afirmă astăzi, într-un mod mai mult sau mai puţin conştient, că mântuirea ar fi prin fapte sau, prin credinţă şi prin (plus), fapte. Printre numeroasele dispute teologice existente în zilele noastre, această afirmaţie este de o gravitate deosebită întrucât priveşte chiar punctul central al mesajului mântuirii păcătoşilor. Cu alte cuvinte, ea nu pune în joc o doctrină periferică a Creştinismului, ci una principală, centrală, care justifică sau neagă însăşi existenţa lui! Paradoxul creat de această afirmaţie este cu atât mai mare cu cât vedem că ea vine tot mai des din partea bisericilor care fac parte din curentul protestant sau neoprotestant şi care şi-au afirmat în mod istoric aderenţa la principiile fundamentale ale Reformei ca, "Sola Scriptura, Sola Gratia, Sola Fide" (adică, "Numai Scriptura, numai prin har şi numai prin credinţă"), enunţate cu prilejul Reformei. Aceasta este o reînviere a erorii Galatianismului! "Eroarea Galatianismului" înseamnă amestecarea harului cu Legea. În ecuaţia mântuirii se ajunge la, credinţă + fapte = mântuire!? Ea poartă numele provinciei Galatiei din Asia Mică unde s-a strecurat pentru prima dată într-o biserică creştină. Iudaizatorii, cei ce învăţau această doctrină i-au convfns pe creştinii galateni că mântuirea consta din credinţa în Isus plus tăierea împrejur (Gal.5:2-3). Împotriva acesteia şi împotriva legalismului care începuse să apară în bisericile creştine ale primului secol, Pavel a scris Epistola către Galateni, sau s-a organizat primul Conciliu al Bisericii (vezi, Fapte 15).

MÂNTUIREA, PRIN CREDINTĂ SI PRIN FAPTE?

Creştinismul românesc este încărcat de legalism. Este constatarea celor ce sunt în interiorul lui sau a celor care vin din afară. Nu este o afirmaţie fără acoperire. Tuturor celor ce susţin astăzi aceste erori promovându-le la nivelul bisericilor lor şi a cultului creştin din care fac parte cuvintele lui Pavel adresate galatenilor ar trebui să le atragă atenţia:

"Voi alergaţi bine: cine v-a tăiat calea ca să n-ascultaţi de adevăr? Această înduplecare (convingere) nu vine de la Cel ce v-a chemat"! (Gal.5:7-8)

Biblia afirmă într-un mod clar şi inconfundabil că, "prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni" (Efes.2:8,9). De aceea, orice creştin este de aşteptat să "alerge" pe "culoarul harului", fiind mântuit prin har şi păstrat în Hristos tot prin har! Nimeni şi nimic nu se presupune să "taie calea" acestuia! Viaţa de creştin începe intrând în harul lui D-zeu şi se continuă rămânând în acesta. Totuşi experienţa actuală a multor biserici ne demonstrează că acest lucru nu se întâmplă în viaţa lor. Că apar astfel de "înduplecări"("convingeri") care deviază viaţa creştinilor de pe "culoarul harului" pe "culoarul Legii". Adresându-se creştinilor galateni Pavel le spune că această înduplecare, convingere sau persuasiune a fost obţinută prin influenţarea lor, de către iudaizatori, prin cuvinte şi prin raţionamente care păreau logice, dar care nu sunt biblice şi nici decum conforme Evangheliei harului lui Dumnezeu pe care Pavel o predica. Adică, legile pe care le impuneau galatenilor păreau să aibe sens şi se presupuneau să aducă un plus de spiritualitate. Pe atunci, mesajul "înduplecării" era tăierea împrejur sau circumcizia, după terminologia modernă. Astăzi, el îmbracă alte forme. Aceşti învăţători falşi care-l urmăreau pe Pavel peste tot unde el mergea, încercau să iudaizeze Neamurile înainte sau după ce acestea exprimau credinţă în Hristos. Dacă Pavel ar fi cedat acestor convingeri foarte puternice şi aparent raţionale, (ce spuneau, că pentru a fi un creştin trebuia întâi să devii iudeu - adică, prozelit - sau pentru a fi un bun creştin, trebuia să adopţi ritualuri iudaice), Creştinismul n-ar fi fost astăzi decât o altă sectă a Iudaismului iar evanghelia nu s-ar fi propagat în toată lumea, aşa cum s-a întâmplat. Biserica Creştină ar fi fost o doar partidă deviantă a Iudaismului, ce consta dintr-un amestec de ritualuri evreieşti de a căror îndeplinire depindea mântuirea oamenilor!
În faţa invaziei Iudaismului în Biserică, Pavel apără feroce evanghelia sa pe care o numeşte "a harului" (Fapte 20:24), afirmând că această "convingere" nu vine de la Cel ce i-a chemat pe galateni. Merge atât de departe încât să numească această "înduplecare/convingere", "o altă Evanghelie" (Gal.1:6-9) şi pe cei ce-o predică, "anatema" ("pentru totdeauna blestemaţi")! Acest "mesaj" care spune că oamenii ar fi mântuiţi prin credinţă şi prin fapte, fie circumcizie sau altceva, nu vine de la Cel despre care tot Pavel spune că, 

"El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii..." (2 Tim.1:9).

LEGALISMUL CONTRA LIBERTINISMULUI?

În Epistola către Galateni, Pavel a mai spus că, "Hristos ne-a izbăvit ca să fim slobozi" (Gal.4:31). În mod frecvent legaliştii şi "iudaizatorii" zilelor noastre folosesc acest verset pentru a avertiza aspru cu privire la libertinism în biserică, acesta din urmă fiind un concept foarte diferit de cel de libertate, de slobozenie în Hristos. De fapt, este chiar diametral opus ei! Dar la însăşi pomenirea ideei de "slobozenie" în Hristos aceştia reacţionează cu scârbă şi oroare indicând excesele comportamentale ale unora, dansul din bisericile carismatice, codul vestimentar nepotrivit concepţiilor specifice ale acestora, frizura părului, muzica, etc. sugerând cu alte cuvinte, că orice apel la slobozenia creştină ar duce inevitabil la aceste "păcate grave"! Dar, din păcate, în tot acest timp aceştia par să treacă cu vederea că acestea sunt doar gusturi trecătoare şi mai degrabă să "lupte" pentru restrângerea "libertăţii" de acţiune a firii pământeşti ce se manifestă constant în mijlocul lor prin păcate ca bârfa dintre creştini, egoismul, mândria, aerul de superioritate, necinstea, mita, imoralitatea, etc., care fac de ruşine Numele lui Hristos printre cei din lume. Acestea sunt faptele ce ar trebui mortificate, ucise prin Duhul (Rom.8:13)! Este regretabil că ceea ce legaliştii moderni reuşesc să aducă în Biserica zilelor noastre nu este o sfinţenie deosebită, ci o ipocrizie pe care lumea o vede şi o urăşte. Privind însă la contextul în care Pavel menţionează slobozenia creştină (Gal.4:31; 5:13), vedem că aceasta înseamnă o eliberare din robia principiilor legaliste ale Vechiului Testament, avertizând în acelaşi timp şi cu privire la pericolul neînţelegerii libertăţii creştine ("Numai nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi pentru firea pământească..." Gal.5:13) şi abuzării harului lui Dumnezeu. Însă de aceste excese nu libertatea creştină este vinovată! Nu ea trebuie învinovăţită. A fi liber în Hristos înseamnă a nu mai fi sub stăpânirea păcatului. De aceea, cel ce susţine că este liber în Hristos dar este stăpânit de păcat, se contrazice singur şi nu a cunoscut adevărata libertate creştină! A fi liber în Hristos înseamnă să fi izbăvit, scăpat sau eliberat de sub puterea păcatului şi intrat sub stăpânirea lui Hristos unde, din păcate, mai păcătuim, dar nu din obişnuinţă şi nu fără a intra în conflict cu noua noastră natură şi cu Duhul lui Dumnezeu, dar fără a avea parte de condamnarea pe care a aveam pe când eram sub stăpânirea păcatului fiindcă în El suntem sub har, nu sub lege (vezi, Rom.6:14). A fi cu adevărat liber în Hristos, înseamnă a fi liber să nu păcătuieşti! Toţi cei ce nu au această libertate sunt încă sub legea păcatului şi a morţii şi sunt robi ai păcatului! 
Libertinismului, o înţelegere greşită a libertăţii creştine, de fapt un abuz al ei, nu legalismul trebuie să i se opună, ci Duhul lui Dumnezeu. A răspunde cu legalism la libertinism poate va rezulta în schimbări, dar acestea vor fi doar exterioare şi de formă. Inima omului care sub pretextul libertăţii creştinului trăieşte în păcat, va rămânea neschimbată şi în plus va primi falsa impresie că dacă se conformează unor mici "reguli" se îndreaptă. Din asta se naşte ipocrizia religioasă a celor care curăţă partea de dinafară a vasului, se mândresc cu această curăţire, dar interiorul le rămâne murdar şi respingător. Asta este tot ceea ce legalismul poate face, şi cine l-a cunoscut şi este sincer va recunoaşte că aşa este!

"Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi trăi încă în lume, vă supuneţi la porunci ca acestea: "nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru! " Toate aceste lucruri care pier odată cu întrebuinţarea lor şi sunt întemeiate pe porunci şi învăţături omeneşti, au într-adevăr, o înfăţişare de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie şi asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva gâdilării firii pămânţeşti." (Coloseni 2:20-23)

LEGALISMUL ESTE ALUATUL CE STRICĂ!

Astăzi, o mulţime de crezuri, de convingeri şi de diverse "înduplecări" se amestecă în plămădeala Creştinismului. Pentru a afla dacă acestea sunt legitime, dacă vin de la Cel ce ne-a chemat, noi trebuie să consultăm sursa finală de autoritate în domeniu: Biblia. Iar dacă nu sunt confirmate de aceasta, nu trebuie cu nici un chip să ne supunem acestor reguli sau legi, ci să le respingem. Că această doctrină a mântuirii "prin credinţă şi prin fapte" NU ESTE DE LA DUMNEZEU şi că este chiar ostilă lui Dumnezeu şi căii Sale de mântuire şi de îndreptăţire în Hristos a păcătosului, Pavel ne-o demonstrează abil folosind în Galateni 5:9 imaginea aluatului:

"Puţin aluat face să se dospească toată plămădeala!"

Ce vrea Pavel să spună cu această figură de stil? Este acceptarea de către creştinii galateni a tăierii împrejur considerată de el ca fiind ceva ce ameninţă viaţa lor creştină? Ceva ce le-o strică, o corupe?

O MICĂ REGULĂ NU ESTE DĂUNĂTOARE!

A accepta pe lângă credinţa sincer exprimată în Hristos şi ritul tăierii împrejur probabil că nu li se părea creştinilor din Galatia, nimic rău. Dimpotrivă, ei credeau că fapta aceasta contribuia la sfinţirea lor şi la indentificarea lor vizibilă cu poporul lui Dumnezeu! Că ea (circumcizia) îi separa de păgâni şi le conferea un statut special înaintea celorlalţi evrei. În plus, poate acceptarea de către unii dintre Neamuri a tăierii împrejur i-ar fi făcut pe evreii potrivnici lui Hristos să-L primească acum mai uşor! Ar fi fost un câştig pentru Evanghelie şi cu siguranţă un sacrificiu apreciat de Dumnezeu! NU ACEASTA ESTE ÎNSĂ ŞI PĂREREA LUI PAVEL! Neînsemnata concesiune pe care ei o făceau iudaizatorilor ameninţa însăşi integritatea Evangheliei. Abuza harul lui Dumnezeu şi zădărnicea jertfa de ispăşire a lui Isus (Gal.2:21). Pe deasupra, se ignoră ceea ce Dumnezeu a revelat cu privire la identificarea exterioară cu poporul Lui: "Iudeu nu este acela care se arată pe dinafară că este Iudeu şi tăiere împrejur nu este aceea care este pe dinafară în carne. Ci Iudeu este acela care este Iudeu înlăuntru şi tăiere împrejur este aceea a inimii, în duh nu în slovă... " (Rom.2:28-29)
La fel şi astăzi ca atunci, mulţi creştini sau chiar necreştini se amăgesc crezând că respectarea, împlinirea vreunei inofensive reguli, îi identifică cu adevăratul popor al lui Dumnezeu. În realitate, ea este ofensivă şi jignitoare lui Dumnezeu, care singur merită să aibe gloria în mântuirea noastră.

În Galateni 5:9 aluatul care dospeşte plămădeala simbolizează ceea ce se petrecea pe tărâm spiritual cu aceşti creştini, ca şi consecinţă a primirii de către ei a tăierii împrejur. Peste tot locul, în Biblie, aluatul este utilizat ca un simbol al răului şi reprezintă răul. Pentru a documenta aceasta afirmaţie daţi-mi voie să vă ofer următoarele exemple:

Din Vechiul Testament:
* În timpul Paştelui evreilor, acestora nu le era îngăduit să ţină aluat în casele lor - Ex.12:15-19;13:7. Astfel înaintea Sărbătorii Azimilor ("pâinilor nedospite") evreii înlăturau din casele lor orice bucată de aluat.

* Închinătorilor nu le era permis să amestece aluat în jertfele lor - Ex.34:25.

Din Noul Testament:
* Isus a folosit aluatul ca simbol al păcatului şi al doctrinelor false ale cărturarilor, fariseilor şi saducheilor. "Păziţi-vă de aluatul Fariseilor şi Saducheilor", a spus El. Vezi, Luca 12:1; Matei 16:6-12.

* Pavel l-a folosit ca simbol al comportamentului imoral al unora. Vezi, cazul bisericii din Corint. Comportamentul acesta sugerat ca fiind aluatul vechi, dacă nu era corectat/disciplinat ar fi primejduit spiritualitatea întregii biserici! 1 Cor.5:7

La fel cum un singur măr stricat ce se află într-un coş plin cu mere bune, le putrezeşte pe toate celelalte, tot aşa o doctrină străină Scripturii, un obicei sau un ritual desfiinţat de Isus în Noul Testament dar în mod arbitrar preluat şi impus într-o adunare creştină, are un efect putrezitor şi distrugător asupra tuturor celorlalte lucruri bune din mijlocul respectivului grup de credincioşi. ALUATUL sau DROJDIA este o foarte bună ilustraţie a păcatului, a necredinţei şi a doctrinelor false, într-un cuvint, a CORUPERII MORALE ŞI SPIRITUALE a unei adunări de credincioşi. De ce? Odată, fiindcă se ştie că aluatul operează pe principiul fermentării şi expansiunii lui în volum! O bucată mică de aluat, lăsată în pace şi ignorată, creşte se umflă şi dospeşte totul. Deşi, iniţial are un volum mic, în urma fermentării drojdiei din aluat, toată plămădeala ajunge în cele din urmă să fie dospită. O mică "regulă" poate fi dăunătoare!

ÎNTREBĂRI, ÎNTREBĂRI ...

Aveţi în biserica pe care o frecventaţi astfel de "bucăţi de aluat" care ameninţă toată "plămădeala" creştină a adunării? Susţineţi doctrine care nu sunt biblice, pentru care e greu sau imposibil să le găsiţi confirmarea în Scriptură, dar despre care nu sunteţi convinşi că sunt chiar atât de dăunătoare pentru cei din jur sau pentru propria d-voastră spiritualitate? Credeţi că mântuirea este prin credinţă şi prin fapte? Credeţi că este numai prin fapte bune? Credeţi că "adevăraţii creştini" se închină numai Sâmbăta? Că trebuie să ţină Legea lui Moise? Că doar cei ce vorbesc în limbi au Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi sunt mântuiţi? Că doar cei ce "stăruiesc" după Duhul Sfânt îl primesc? Că, doar dacă sunteţi "membru" la cutare sau cutare adunare/biserică, veţi merge în Ceruri? Că, sunteţi singurii creştini din oraş? Că sunteţi cei mai spirituali dintre toţi? Ca sunteţi mântuiţi prin credinţă dar desăvârşiţi prin faptele voastre bune? Credeţi că s-ar putea să fie greşite aceste "înduplecări" pe care le aveţi, dar că nu sunt atât de grave şi de dăunătoare încât să vă fie ameninţată spiritualitatea cu descompunerea? V-aţi conformat, de teama de a nu suferi respingere, unor tradiţii şi doctrine care nu par să fie biblice dar par să aibe sens şi să fie bune? Aţi acceptat, din dorinţa de a fi acceptat şi nu respins, nişte crezuri şi practici care se remarcă prin "unicitatea" lor, dar în acelaşi timp şi prin greutatea găsirii vreunui precedent (caz asemănător) în Biblie? Dacă, din inimă puteţi să răspundeţi sincer cu DA la toate acestea şi la multe alte întrebări pe care s-ar putea să le aveţi, atunci vă aflaţi sub ameninţarea iminentă a putrefacţiei spirituale! Dacă nu cumva procesul de descompunere a propriei d-voastră spiritualitaţi s-a şi încheiat!

EPISTOLA LUI PAVEL CĂTRE GALATENI - MANIFESTUL ÎMPOTRIVA LEGALISMULUI

Viaţa spirituală a bisericilor Galatiei era penetrată de acest principiu spiritual al aluatului: procesul de fermentare doctrinară tocmai avea loc, dar nu acaparase întreaga "plămădeală" a bisericilor. De aceea, pentru a le atrage atenţia asupra a ceea ce se petrecea în mijlocul lor, Pavel le scrie protestând faţă de acceptarea de către ei a tăierii împrejur, "Puţin aluat face să se dospească toată plămădeala". Prin aceasta, el nu numai că le atrage atenţia asupra naturii rele a acelei "înduplecări", ("mântuire prin credinţă şi prin fapte"), dar cred că mai ales le atrage atenţia asupra răspândiri insidioase a dospirii doctrinare. Este subliniată în expresia lui nu atât mărimea sau gravitatea fenomenului/procesului, cât PERICOLUL RĂSPÂNDIRII LUI ŞI AL EFECTULUI DISTRUGĂTOR PE CARE-L ARE ASUPRA ÎNTREGII BISERICI! Conform acestui principiu simplu al dospirii aluatului, o mică şi neglijentă acceptare a unei învăţături omeneşti, duce la "dospirea" întregii biserici, duce la faliment spiritual.

Principiul operează cu succes în zilele noastre. El se află la lucru în biserici, odată pure. Fermentarea doctrinară tocmai are loc. Se coace legalism în multe biserici! Iar în cele mai multe, "plămădeala" unui creştinism simplu a fost complet dospită. Spiritul nemuritor al legalismului nu cucereşte dintr-o dată, o biserică. Asemenea aluatului, el pătrunde pe furiş şi câte puţin, dospeşte mărindu-şi volumul, influenţează totul în juru-i iar apoi otrăveşte întreaga adunare a sfinţilor, preluând în întregime controlul ei.
La apariţia în America a bisericilor Capelelor Calvarului a avut loc un eveniment aparent neînsemnat dar foarte grăitor pentru modul insidios în care legalismul se poate instaura într-o biserică. Într-o astfel de biserică odată s-a schimbat covorul (mocheta). Unii dintre liderii ei, persoane cu bune intenţii dar din "vechea gardă" au decis să interzică accesul tinerilor hippie desculţi pe acest covor nou-nouţ. Astfel, în prima Duminică dimineaţa la intrarea în biserică era afişat un anunţ care interzicea să se intre desculţ. Însă pastorul care a început această lucrare cu ei, Chuck Smith, a convocat de îndată comitetul bisericii şi le-a propus, ori să scoată covorul afară, ori să aibe o biserică goală, fiindcă aceştia era marea majoritate a membrilor ei! Minunea care totuşi s-a făcut, este că tinerii au putut intra călcând pe covor, convertirile au continuat şi Dumnezeu a păstrat neatins covorul! Ilustraţia ne demonstrează că legalismul poate să înceapă de la cele mai neînsemnate decizii şi chiar să se întoarcă împotriva celor ce i-au dat naştere. El poate cauza o pagubă spirituală irecuperabilă.

CINE NE PĂZESTE DE CĂDEREA ÎN PĂCAT? LEGEA SAU HARUL?

Aşa cum am văzut deja, Biblia afirmă clar că mântuirea este numai prin har şi prin credinţă. Faptele bune ale unui om nu sunt luate în calcul în această ecuaţie divină a mântuirii sufletelor. Ispăşirea păcatelor noastre s-a făcut prin sângele lui Isus Hristos care ne împacă cu Dumnezeu. "Faptele bune", oricât de bune ar fi, nu pot să împace cu Dumnezeu o fiinţă născută în rebeliune şi moştenitoare a unei naturi păcătoase care o separă spiritual de un Dumnezeu sfânt. Dacă cineva poate să-şi câştige, să-şi merite sau să contribuie la mântuirea lui atunci înseamnă că jertfa lui Isus pentru păcate nu a fost suficientă. Ea a trebuit "completată" cu faptele bune ale pretendentului la mântuire. În plus, importanţa ispăşirii este diminuată şi dragostea lui Dumnezeu demonstrată prin darea Fiului Său, este sfidată cu neruşinare. În propriile cuvinte ale lui Pavel,"dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos" (Gal.2:21). De asemenea, dacă cineva poate să-şi câştige în vreun fel mântuirea sau să coopereze la obţinerea ei cu propriile-i fapte, atunci harul lui Dumnezeu este zădărnicit/anulat, iar mântuirea nu mai este deloc un dar al lui Dumnezeu, ci o răsplată sau datorie pe care o are faţă de noi. Ca să avem o corectă şi sănătoasă perspectivă a chestiunii mântuirii, să ne amintim că noi suntem cei ce-i datoram ceva lui Dumnezeu: "Plata (datoria) păcatului este moartea..." (Rom.6:23).
La o enunţare răspicată a acestei doctrine mulţi consideră că este necesar să obiecteze spunând că este o doctrină "periculoasă" (!?). Deşi am toată înţelegerea pentru raţiunile bune pentru care s-au introdus sau se introduc, actualmente, în adunările creştine diverse practici sau obiceiuri, cu raţiuni de felul, "noi vrem să avem o biserică mai spirituală...mai sfântă...", "vrem să-i protejăm pe membrii de ispite, de căderi...", etc. , nu pot să arăt înţelegere faţă de faptul că acestea se substituie sentimentului de siguranţă pe care credincioşii trebuie să-l aibe în Domnul, cu un fals sentiment de siguranţă pe care membrii unei biserici îl au în doctrinele ei specifice, în practicile sau obiceiurile ei, creând în acest fel o bază falsă de mântuire. Astfel, deşi pentru mântuirea lor unii cred în Isus şi primesc legământul Noului Testament pentru sfinţirea lor şi păstrarea lor în credinţă aceştia apelează din nou la Vechiul Testament şi cred în faptele lor bune.

O dată, unui tânăr creştin i s-a spus că deşi el este mântuit prin credinţa în Hristos, el trebuie să respecte Legea lui Moise pentru a rămâne mântuit. Acesta înţelegea că Biblia învaţă că creştinii nu sunt sub Lege ci sub har, dar i s-a spus: "E prea frumos ca să fie adevărat! Într-adevăr, Biblia pare să afirme acest lucru, dar nu crezi că este o doctrină "periculoasă"? Că dacă creştinii ajung să o cunoască vor crede că pot să facă ce vreau?" Ei bine, răspunsul pe care l-a oferit acest tânăr creştin este revelator: "Dacă asta este ceea ce Biblia afirmă, atunci vei vrea oare să faci toate relele la care vă gândiţi?" Ar fi meritat să vedem indignarea cu care tânărul a continuat: "NU, cum să vreau aşa ceva!!" "De ce nu?" a mai fost el solicitat odată. Răspunzând repede, a spus: "Fiindcă îl iubesc pe Domnul Isus! " Vedeţi, acesta este singurul motiv pentru care un păcătos nu va păcătui. Nici Legea lui Moise, nici descrierile terifiante ale iadului, nici un alt procedeu de condiţionare psihologică a voinţei păcătosului nu-l va opri pe acesta de la păcat. Singurul care reuşeşte să-l oprească este harul: "Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat şi ne învaţă s-o rupem cu păgânătatea şi cu poftele lumeşti..."!! (Tit 2 :11,12 ). În schimb, "păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: 'Să nu pofteşti!'" (Rom.7:7), iar "puterea păcatului este Legea" (1Cor.15:56). De aceea, nu este de mirare abundenţa conflictelor din bisericile în care domină un regim legalist. Nu sunt de mirare certurile şi intrigile, învinuirile reciproce, luptele pentru poziţii de conducere în biserici, pasiunile distructive cu care se urmăresc scopuri fireşti sau cu care se poartă discuţiile de orice natură, intoleranţa unora faţă de alţii, lipsa de unitate şi de dragoste. Legile arbitrare introduse de oameni nu pot decât să provoace aceste fenomene pentru că aceasta este reacţia instinctuală a naturii noastre păcătoase la orice lege care i se impune. De altfel, unde se impun astfel de legi, se demonstrează o ignoranţă absolută a duşmanului din înăuntrul nostru. O foarte practică demonstraţie a prezenţei acestuia este următorul exerciţiu pe care vi-l propun: "vă interzic să vă gândiţi la... (de pildă), un steag roşu!!?" Acum, vă întreb, la ce v-aţi gândit când am spus să nu vă gândiţi la un steag roşu? Desigur că, la un steag roşu! Legea este menită să descopere păcatul, nu să-l înlăture: "păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, n-aş fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: 'Să nu pofteşti!'" (Rom.7:7).

Apostolul Pavel nu s-a abţinut de la a predica tot planul sau sfatul lui Dumnezeu (vezi, Fapte 20:27), fiind în felul acesta"curat de sângele tuturor" (Fapte 20:26), şi "n-a ascuns nimic din ceea ce le era de folos şi nu s-a temut să le propovăduiască şi să înveţe înaintea norodului şi în case şi să vestească Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos" (Fapte 20:20,21). N-a apelat la nimic din afara Scripturii pentru a-i asigura pe sfinţi de mântuirea lor şi de păstrarea lor în har. Ceea ce este admirabil la apostol, este faptul că a avut convingerea neclintită că de fapt Domnul îi păzeşte pe cei ce sunt ai Lui. Ca securitatea spirituală a credincioşilor se găseşte în Dumnezeu şi nu în ceea ce ei fac în bisericile lor. Chibzuiţi şi înţelegeţi de ce Pavel nu a crezut de cuviinţă să introducă nici un fel de practici arbitrare în Creştinism şi nici paravane ne-biblice de protecţie a adunărilor creştine din primul secol, citind cele ce urmează:

Pe credincioşii din Efes, Pavel ştia că nu-i va mai vedea niciodată (Fapte 20:25). Ştia că ei vor fi, literalmente invadaţi de învăţături false şi de învăţători falşi (20:29-31). Iată în CINE are încredere pentru siguranţa acestora:

"Şi acum, fraţilor, vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţiţi" (Fapte 20:32)"Cine eşti tu, care judeci pe robul altuia? Dacă stă în picioare sau cade, este treaba stăpânului său; totuşi, va sta în picioare, căci Domnul are putere să-l întărească pentru ca să stea" (Rom.14:4)
"Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos. Cel ce v-achemat este credincios, şi va face lucrul acesta" (1 Tes.5:23,24)

Vedem şi la apostolul Iuda aceaşi încredere în Dumnezeu, pentru păstrarea sfinţilor:

"Iar a Aceluia, care poate să vă păzească de orice cădere, şi să vă facă să vă înfăţişaţi fără prihană şi plini de bucurie înaintea Slavei Sale, singurului Dumnezeu; Mîntuitorului nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, mareţie, putere şi stapânire, mai înainte de toţi vecii şi acum şi în veci. Amin!" (Iuda 24)

Apostolul Ioan sugerează clar aceaşi încredere în Domnul pentru păstrarea sfinţilor:

"Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine şi pe cel ce vine la Mine nu-L voi izgoni afară...Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El, ci să-l înviez în ziua de apoi" (Ioan 6:37-39)

De ce de la apostoli încoace nu am mai văzut aceeaşi încredere în puterea Domnului de a-şi păzi de cădere copiii şi am apelat la tot felul de reguli şi obiceiuri care să-i ţină de la păcat? Nu este aceasta o sfidare a puterii Domnului şi o înlocuire a ei cu faptele noastre bune?

DEMONSTRAREA BIBLICĂ A DOCTRINEI MÂNTUIRII PRIN HAR SI PRIN CREDINTĂ, FĂRĂ FAPTELE LEGII

BIBLIA SPUNE CLAR CĂ, MÂNTUIREA ESTE PRIN HAR ŞI PRIN CREDINŢĂ ŞI NU PRIN FAPTELE LEGII:

Efes.2:8-9
"Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni"Rom.1:17
"...deoarece în ea (în evanghelie) este descoperită o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: 'Cel neprihănit va trăi prin credinţă'"
Rom.3:27-28,30
"Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu, ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii ...deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur"
Rom. 5:1-2
"Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă am intrat în această stare de har, în care suntem; şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu"
Gal.3:16
"Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii"
Rom.3:21-26
"Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă Dumnezeu, fără lege - despre ea mărturisesc Legea şi Proorocii - şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei cecred în El... Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus. Pe El Dumnezeu l-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire...pentru ca în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus"
Gal.3:24,26
"Astfel, Legea ne-a fost un îndrumător spre Hristos, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţă... Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos"
ALTE REFERINŢE BIBLICE: Rom.4:2-6: 4:20-25; 2 Tim.1:9; Tit 3:5; etc.

FAPTELE BUNE ÎSI AU LOCUL ÎN CRESTINISM!

Dacă spune cineva, "Găseşti ceva greşit în faptele bune?" "Nu deloc!" este răspunsul meu. Dar să presupunem că-l văd pe un om construind o casă, iar acesta este îndeajuns de nechibzuit încât să înalţe fundaţia clădirii pe cărămizi de lut. Atunci, dacă voi spune, "Aceste cărămizi de lut nu sunt bune la temelie!", nu mi se va putea reproşa că eu cred că aceste cărămizi nu sunt bune de nimic. Locul unde sunt puse nu este bun şi nu este bun zidar omul care le pune la temelie! Însă cărămizile, în sine, nu au nici o vină! De fapt cu ele se poate construi casa. La fel este şi cu faptele bune. Ele nu pot ţine loc de temelie! Nu le este locul lor acolo, cel puţin! Temelia credinţei mântuitoare se poate pune numai pe Hristos, şi nu pe faptele noastre bune, făcute în neprihănire (Efes.2:19-22). Locul faptelor bune în Creştinism nu este la baza mântuirii ci urmează ei. Se pare că Jean Calvin este cel ce-a spus că, "Doar singură credinţa este cea care mântuieşte, dar ea nu rămâne niciodată singură" sugerând că o autentică credinţă va fi urmată întotdeauna de fapte bune, dar cu nici un chip nu poate fi precedată de acestea. Sistemele teologice ale diferitelor grupuri religioase existente, care definesc mântuirea ca fiind o combinaţie dintre har şi fapte bune, săvârşesc o eroare la fel de elementară ca punerea căruţei înaintea calului!

"Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele" (Efes.2:10)

CULMEA IPOCRIZIEI!

A spune că, pentru a fi mântuiţi, oamenii mai trebuie să adauge la credinţă şi fapte bune, este ca şi cum ai spune că Dumnezeu nu ştie care-i cel mai bun mod de a-i salva pe oameni! Este o sancţionare a jertfei de substituire (înlocuire) a Domnului Isus. Înseamnă discreditarea metodei pe care El a ales-o! Nu este oare aceasta o blasfemie deloc subtilă? Nu este o farsă hidoasă să vezi un păcătos răzvrătit, brusc devenind zelos pentru fapte bune şi extrem de preocupat de moralitatea publică? Nu provoacă oare un hohot de râs în iad vederea unor oameni desfrânaţi care cenzurează pura Evanghelie a Domnului Isus Hristos şi care găsesc cusur în iertarea fără plată, pe motiv că aceasta i-ar putea face pe oameni să se gândească mai puţin la puritate? Aceasta este într-adevăr o culme a ipocriziei!!

SUPREMATIA CREDINTEI

În Epistola către Evrei, autorul acesteia a demonstrat sublim superioritatea (întâietatea) Persoanei lui Isus Hristos faţă de profeţii şi liderii din trecut ai Israelului. După aceea, a continuat dovedind superioritatea Preoţiei Sale faţă de preoţia fiilor lui Aaron şi superioritatea Noului Legământ făcut în sângele Său faţă de Vechiul Legamint, sfinţit prin sângele mieilor, taurilor şi ţapilor. În acest context, evreul căruia i s-au prezentat aceste argumente irezistibile era de aşteptat să accepte mântuirea care i se vestea în Hristos şi nu în Legea lui Moise. Că acesta se va strădui să se apropie de Persoana lui Hristos şi să se depărteze de sistemul ritualistic apostat al religiei strămoşeşti. Dar, cum poate face lucrul acesta? Pe ce cale poate el beneficia de jertfa Lui pentru păcate? Datorită mediului legalist şi religios în care şi-a trăit cea mai mare parte a vieţii, evreul va încerca neîndoielnic să profite de binecuvântările lui Isus, prin săvârşirea de fapte bune, prin încercarea personală de a-şi curăţi viaţa de vicii. Va încerca să-şi însuşească şi să obţină minunata mântuire, prin fapte făcute în propria-i neprihănire. Această mentalitate s-a transmis până în zilele noastre şi este reacţia comună a celor care au o educaţie religioasă sau provin din familii religioase, medii în care au dedus nevoia purităţii personale. Dar această atitudine este inacceptabilă înaintea lui Dumnezeu.
De aceea, a fost imperativ ca autorul epistolei să descrie modul în care această deplină mântuire poate fi însuşită, introducând principiul credinţei prin care vieţile lor erau transformate şi după aceea urmau să fie guvernate. Astfel, în cap.11, vers.1, autorul oferă o definiţie a credinţei: "Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd". Moulton şi Miligan, doi exegeţi remarcabili ai limbii Noului Testament au observat o utilizare legală a termenului. Ei spun că el reprezintă "actele sau documentele care confirmă posesiunea de către o persoană a unei proprietăţi, acte care sunt depozitate la arhiva statului şi care constituie dovada proprietăţii". De aceea, ei sugerează că credinţa este "actul de proprietate" al lucrurilor sperate. Este modul prin care păcătoşii intră în posesia mântuirii. Este modul legitim prin care pot să şi-o însuşească! A încerca altfel decât prin credinţă să ne însuşim mântuirea înseamnă un furt, o însuşire necinstită a unor bunuri care nu ne aparţin. Credinţa devine pentru credincios "titlul de proprietate" pe care Dumnezeu îl pune în mâna acestuia, garantându-i prin intermediul lui posesiunea lucrului pentru care s-a încrezut în El. Aici fiind vorba de mântuire, credinţa pe care o are este garanţia mântuirii lui.
Cartea Evrei este astfel o evidentă declaraţie de supremaţie a credinţei în chestiunea mântuirii omului. Ea câştigă întâietate faţă de respectarea legilor Vechiului Testament şi împlinirii de ritualuri.
În cazul iudeului din primul secol, actul său de credinţă în Mesia, ca Mare Preot al tuturor credincioşilor, i-a fost socotit "actul de proprietate" a mântuirii fără plată pe care o primeşte în Hristos şi care îi este acordată fără respectarea Legii. Credinţa trebuia să deţină supremaţia absolută chiar şi în viaţa celor învăţaţi cu legea. 
Legaliştii care se încred în faptele lor, nu favorizează credinţa fiindca ea înseamnă o asigurare sau o convingere că altceva sau altcineva este demn de încredere. În mântuirea prin har şi prin credinţă, credinţa este afirmarea clară a faptului că doar Dumnezeu este demn de încredere pentru salvarea noastră. În mântuirea prin "credinţă + fapte", Dumnezeu nu mai este crezut atât de demn de încredere pentru că şi omul îşi "face" partea lui, îşi aduce contribuţia lui. Această convingere denotă un esotericism mai mascat, dar tot erezie rămâne! Credinţa însă, rămâne şi astăzi aceeaşi unică garanţie pentru care primim în schimb mântuirea. A oferi fapte sau altceva pentru dobândirea mântuirii este ca şi cum am încerca să o obţinem ilicit!

A CREDE NU ESTE USOR!

După mulţi Fapte 16:31 ("crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta"), este o prea simplă metodă de mântuire. În realitate însă, a crede nu numai că este cel mai greu lucru pentru majoritatea oamenilor, dar este nefiresc pentru toţi. Dacă mântuirea din păcate şi de la un iad veşnic ar fi constat din a crede (credinţă) + a da 1.000 de lei la biserică, cei mai mulţi ar prefera-o, deşi această "mântuire" este atât de ieftină încât îţi vine greu să crezi că mântuieşte!
A crede doar este greu, este nefiresc. A crede pentru mântuire, necesită recunoaşterea faptului că eşti pierdut şi incapabil să te mântuieşti singur. Şi asta-i greu! E umilitor. Atunci când îţi dai seama că eşti pierdut nu-ţi mai rămâne decât să crezi, nefiind în stare să mai faci nimic pentru tine. Mântuirea numai prin credinţă respinge efortul omenesc şi pretinde numai încredere în Dumnezeu. Lucrul acesta le lipseşte cu desăvârşire oamenilor chiar şi în relaţiile lor unii cu alţii. A fi mântuit nu este cu putinţă la oameni!
Omul nu poate să-şi stimuleze singur credinţa. Nu poate prin nici o metodă să se facă în stare să creadă. Nu poate să-şi dea naştere singur, credinţei! Credinţa trebuie să provină din afară şi trebuie să fie legată de un obiect al ei. Credinţa are nevoie de o sursă din care să izvorască şi pentru care să existe. Credinţa fără un obiect al ei este moartă, incapabilă să-l salveze pe om, pentru că nici măcar nu este o credinţă ci o presupunere intelectuală sau o amăgire. 
Omului aflat în această stare de neputinţă, în această situaţie fără ieşire de sub blestemul Legii lui Dumnezeu, mort în păcate (Efes.2:1,5), oferta de mântuire prin jertfa de înlocuire a noastră în pedeapsă de către Domnul Isus Hristos, ar trebui să-i inspire şi să-i motiveze credinţa. Pentru omul căzut într-o fântână, frânghia care-i este întinsă pentru scoaterea lui afară, îi inspiră credinţa în salvarea lui din aceea situaţie, dar refuzul de a se agăţa de ea îl va lăsa să putrezească pentru totdeauna pe fundul ei. Credinţa poate avea efect şi este reală doar în contextul lipsei de orice altă şansă de scăpare şi a salvării venite din altă parte. Ea repudiază efortul omenesc de salvare de sine. Acceptă însă "efortul" lui Dumnezeu prin jertfirea singurului Său Fiu!

IMPORTANŢA CREDINŢEI este greu de descris în cuvinte. Pentru a înţelege că ea este CONDIŢIA PRIMORDIALĂ a unei relaţii cu Dumnezeu şi, foarte important, a unei vieţi plăcute Lui (vezi, Evrei11:6), Noul Testament foloseşte mai mulţi termeni, care sunt practic sinonimi, pentru a descrie importanţa ei:

"a primi" Ioan 1:12
"a cere" Ioan 4:10
"a-l mărturisi" Romani 10:9
"a-l chema" Romani 10:13

CREDINŢA INFLUENŢEAZĂ:
Intelectul omului: fiindcă ea are nevoie de un obiect la care să se raporteze, de nişte fapte concrete pe care să se bizuie. Obiectul ei este Isus şi jertfa Lui pentru păcatele noastre, vestită de mesajul Evangheliei - Rom.10:17

Voinţa omului: fiindcă prin exercitarea voinţei lui libere, acesta poate să-l aleagă pe Isus sau să-l refuze - Rom.10:9; Ioan 3:16

De-a lungul mulţi creştini rămaşi în istorie au spus despre credinţă lucruri asemănătoare:

DESPRE OBIECTUL CREDINŢEI

"Credinţa nu priveşte la ea însăşi" Vance Havner"Credinţa nu este un act săvârşit o singură dată, ci o neîntreruptă privire aruncată din inimă, lui Dumnezeu"A.W.Tozer
"Credinţa nu are nici o valoare, dacă nu ne leagă de Dumnezeu" Vance Havner
"Nădejdea mea e pusă-n nimic altceva
Decât în al Lui sânge şi-n neprihănirea Sa.
Nu îndrăznesc în nimic să mă bizuiesc,
Decât în al Său Nume dumnezeiesc!
Pe Hristos stau, stânca tare
Oriunde altundeva, sunt nisipuri mişcătoare!" Edward Mote

DESPRE NECESITATEA CREDINŢEI

"A trăi prin credinţă este un lucru mult mai sigur şi mai plăcut decât să trăieşti după simţuri sau după fapte"C.H.Spurgeon"Credinţa este o încredinţare de sine Marelui Doctor, o lăsare a cazului nostru în mâinile Lui" Augustus H.Strong

CREDINŢA ESTE UN DAR DE LA DUMNEZEU

"Având în vedere atacurile asupra ei ale legaliştilor şi "iudaizatorilor" moderni, devine extrem de necesară reafirmarea acestui elementar adevăr al Bibliei. Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie (la urma urmei sunt la modă, nu?), am concluziona că ea (credinţa) este concepută de foarte mulţi ca fiind ceea ce ei cred despre Dumnezeu şi ceea ce ei pot să facă pentru a-i fi placuţi Lui. Ca fiind un număr de doctrine formulate şi prezentate sub forma "declaraţie/mărturiei de credinţă" a cutărei sau cutărei biserici. Este în acelaşi timp, uimitor să observi cât de mult vorbesc oamenii despre ea sau scriu despre ea, considerând-o o calitate, o însuşire a omului, aflată la discreţia omului şi care poate fi oricând etalată sau negată! Niciodată nu au fost eforturile religioase ale omului şi puterea omului, atât de confundate cu noţiunea biblică de credinţă! Dumnezeu este descris ca fiind cel ce aşteaptă pasiv şi urmăreşte cu atenţie pe cei ce "au" credinţă pentru a-i răsplăti. Întreaga concepţie modernă despre credinţă este bazată pe ceea ce omul crede şi susţine privitor la Dumnezeu, că ea este alimentată prin eforturile şi realizările pe plan religios ale acestuia, de a trăi în conformitate cu nişte standarde morale. A crede corect (ortodox) şi a trăi relativ curat se consideră credinţă oferită pe tavă lui Dumnezeu, pentru care El acordă în schimb mântuire şi har.
În totală contradicţie cu această noţiune nebiblică a credinţei Efeseni 2:8,9 declară limpede că credinţa este un dar de la Dumnezeu. Nu este un merit, un efort personal sau o strădanie religioasă a omului.
De fapt, a confunda credinţa cu cele menţionate mai sus, indică o bază legalistă a legăturii cu Dumnezeu şi a vieţii spirituale (dacă mai poate fi una!), şi nu o autentică relaţie cu Dumnezeu bazată pe credinţă şi pe meritul lui Isus Hristos! O astfel de "credinţă" este o urâciune şi o amăgire, refuzată de Dumnezeu. Ea este o ispitire a harului Său îmbelşugat care ne-ar "dărui-o fără plată" în schimbul acceptării de către noi a neprihănirii lui Hristos în locul neprihănirii de sine.
Este necesară reafirmarea permanentă a acestui adevăr fundamental, fiindcă omul, în rebeliunea sa împotriva lui Dumnezeu, rămâne totuşi o fiinţă incurabil de religioasă care caută să-şi satisfacă acest instinct prin a-şi crea propriile divinităţi şi crezuri compatibile cu acestea. Pe acestea le preferă, negreşit, în favoarea Dumnezeului Celui Viu, fiindcă aceste marionete îi permit omului să tragă sforile şi să evite orice constrângere rezultată din vreo obligaţie morală faţă de ele! "
(Acest pasaj este adaptat şi inspirat după Geoffrey B. Wilson)

Credinţa îl recunoaşte pe Isus ca fiind Domnul inimilor noastre pe când legalismul, efortul de sine, întronează eu-l pe tronul inimilor.
În schimbul primirii adevăratei credinţe, în dar, păcătosului i se solicită renunţarea necondiţionată la orice merite personale şi încetarea oricărei tentative de a-şi găsi justificare prin fapte şi nu prin sângele lui Hristos. Numai abandonarea tuturor ideilor preconcepute despre credinţă, poate face loc credinţei cu care un păcătos se poate cu adevărat apropia de Dumnezeu.
"Lumea i-ar oferi lui Dumnezeu, aproape orice, cu excepţia acestui element strict necesar, al credinţei...fiindcă "numai credinţa" este prea umilitoare" (după Frank Gabelein - fost director la Stony Brook School şi coeditor la cunoscuta revistă "Christianity Today" )

NESIGURANTA LEGALISMULUI SI SIGURANTA CREDINTEI

Câte fapte bune sunt necesare pentru a fi mântuiţi? La această întrebare legaliştii nu pot răspunde. Dacă încălcarea de către noi a Legii perfecte a unui Dumnezeu infinit ne-a atras o pedeapsă infinită, atunci pentru ispăşirea acelei pedepse este necesar un număr la fel de infinit de fapte bune.
Realitatea însă este alta. Încălcările pe care le-am săvârşit anulează restul de fapte bune pe care le-am reuşit: "Căci cine păzeste toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: 'Să nu preacurveti', a zis şi: 'Să nu ucizi'. Acum, dacă nu preacurveşti, dar ucizi, te faci călcător al Legii" (Iacov 2:10-11). Prins în acest cerc vicios, un suflet sensibil nu poate decât să dispere. Acestuia îi va lipsi liniştea sufletească, cu desăvârşire. Acesta nu poate decât să concluzioneze că faptele lui bune nu pot să-i aducă linişte sufletească şi nici nu pot înlătura sentimentul de vinovăţie pentru încălcările săvârşite. Priviţi la acest contrast biblic:

"Toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, sunt sub blestem..." Gal.3:10
CONCLUZIE: BIZUIREA PE LEGE REZULTĂ ÎN BLESTEMAREA NOASTRĂ!!"Cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios" Gal.3:9
CONCLUZIE: BIZUIREA PE CREDINŢĂ REZULTĂ ÎN BINECUVÂNTAREA NOASTRĂ!!

A urmări să satisfaci un standard moral, mai ales unul perfect ca cel al Legii lui Moise, nu poate aduce pacea şi siguranţa după care tânjeşte un suflet măcinat de remuşcările propriilor păcate. Depinde pe ce bazezi pentru a fi binecuvântat sau blestemat de Dumnezeu, nu?

LEGEA DESCOPERĂ STAREA DE PĂCAT

"Nimeni nu va fi socotit neprihănit înaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului" (Rom.3:20)
"...păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege..." (Rom.7:7)

DAR, CREDINŢA NE ADUCE ÎN STAREA DE HAR

"Lui îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem..." (Rom.5:2)

Credinţa înseamnă a fi absolut sigur de făgăduinţa lui Dumnezeu şi că ceea ce aştepţi de la El, se va împlini. Bazarea cuiva pe faptele pe care le face nu poate să producă decât o iluzie că vor fi suficiente, că ele vor satisface cumva standardul de sfinţenie la care aspiră, şi că ascultarea acestuia este uniformă, imaculată. Credinţa este o "încredere neclintită", o "puternică încredinţare", un "ştiu că", pe când legalismul înseamnă un "sper că", un "poate", "vom vedea", "voi afla atunci ". Cu alte cuvinte, el reprezintă o năzuinţă deşartă. În vreme de prigoană, legalismul nu ţine. Odată, un creştin foarte umil a fost adus în faţa tribunalului care judeca pe creştini. El le-a spus că în ciuda a tot ceea ce-i făceau nu puteau să-l clatine fiindcă el credea că dacă îşi încredinţase viaţa în mâna lui Dumnezeu, El îi va fi credincios în necazul lui. Atunci judecătorul l-a întrebat: "Crezi oare că cei de teapa ta vor ajunge în slava, cu Dumnezeu?" Răspunsul a fost: "Eu nu cred că!Eu ştiu sigur că aşa va fi!"
Credinţa nu este un "cred că". Ea este un "ştiu sigur". Credinţa crestinului este o speranţă transformată în certitudine.

DESCRIEREA UNUI CREDINCIOS
"Un adevărat credincios este o ciudăţenie. El are o dragoste supremă pentru Cineva pe care niciodată nu l-a văzut; îi vorbeşte cu familiaritate, zi de zi, Unuia pe care nu-l poate vedea; el se aşteaptă să meargă în ceruri pe baza meritelor Altcuiva; el se goleşte singur de sine pentru a fi umplut de Altcineva; el recunoaşte că a greşit pentru a putea fi socotit drept; se coboară pentru a fi ridicat; este cel mai puternic atunci când este cel mai slab; este cel mai bogat când este cel mai sărac, cel mai fericit când îi merge cel mai rău. El moare pentru a putea trăi; el pierde pentru a putea câştiga; dăruieşte la alţii pentru a păstra pentru el. El vede nevăzutul; el aude neauzitul şi cunoaşte necunoscutul! " (A. W. Tozer)
Ţie ţi se potriveşte o astfel de descriere? Eşti un adevărat credincios?

ÎNCEPUTURILE LEGALISMULUI
Sunt aproape simultane cu apariţia Bisericii Creştine:

Fapte 15:1 "Câţiva oameni (primii legalişti sau iudaizatori!), veniţi din Iudea, învăţau pe fraţi (observaţi, că nu pe cei necredincioşi: nu ar fi prins la ei!) şi ziceau: 'Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi (acesta-i mesajul legalismului!)"Pavel spune despre aceştia:
"Ei vor să fie învăţători ai Legii şi nu ştiu nici măcar ce spun, nici ce urmăresc" (1 Tim.1:9)

Astfel de afirmaţii, ca cele ale LEGALISMULUI şi GALATIANISMULUI demonstrează o gravă necunoaştere a adevăratului rol al Legii.

ROLUL LEGII ESTE SĂ:

1. SĂ DESCOPERE PĂCATUL: Rom.3:20; 1 Ioan 3:4; Rom.5:13

2. SĂ CONDAMNE PĂCATUL: Rom.7:10,13; 2 Cor.3:7,9; Gal.3:10

3. SĂ CONDUCĂ LA HRISTOS: Rom.10:4; Gal.3:24

Privind la Scriptură ar trebuie să fie destul de clar că Legea nu are rolul de a mântui.

Legalismul şi "eroarea galatianismului" s-au perpetuat până în zilele noastre. Sunt foarte tentat să le spun pe nume formelor moderne pe care le-au luat. Erezii vechi în veştminte noi! Vă rămâne d-voastră sarcina să le depistaţi şi să le numiţi! Nu aveţi nevoie de cine ştie ce ştiinţă pentru a înţelege că orice condiţionare a oamenilor, pentru a fi mântuiţi, în afară de cea impusă de Dumnezeu în Cuvântul Său, şi care este credinţa în Fiul Său, este arbitrară. O rugăminte fierbinte, vă adresez: NU ÎNGĂDUIŢI COMPROMITEREA UNICULUI MESAJ CARE MÂNTUIEŞTE OAMENI. NU ÎNGĂDUIŢI CA DOAR PUŢIN "ALUAT" SĂ SE AMESTECE ÎN "PLĂMĂDEALA" BISERICILOR VOASTRE. IAR DACĂ ÎN URMA CELOR CITITE, AŢI DESCOPERIT EXISTENŢA LUI, ATUNCI:

"Maturaţi aluatul cel vechi, ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi, fără aluat; căci Hristos, Paştele noastre, a fost jertfit"!! (1 Cor.5:7)

10 DEOSEBIRI PROFUNDE DINTRE LEGE ŞI HAR

Legea ne desparte de, ne îndepărtează şi ne izolează de Dumnezeu
Harul ne apropie de Dumnezeu, ne uneşte cu El şi ne alipeşte la El
Legea ne obligă să privim la noi înşine
Harul ne îndeamnă să privim la Dumnezeu
Legea ne obligă să recunoaştem că suntem neputincioşi şi neajutoraţi
Harul ne face să ne încredem în ceea ce Dumnezeu poate şi este dispus să facă
Legea ne face preocupaţi de sine
Harul ne preocupă cu Dumnezeu
Legea ne arată că suntem păcătoşi, nelegiuiţi şi pierduţi
Harul ne descoperă că Dumnezeu este plin de îndurare şi de o dragoste salvatoare
Legea îţi spune: FĂ!
Harul îţi spune: FĂCUT!
Legea ne oferă nelinişte, insatisfacţie, nesiguranţă
Harul ne oferă încheiere, odihnă şi siguranţă
Legea ne spune să ne temem
Harul ne spune să nădăjduim
Legea ne osândeşte şi pretinde pedepsă, fără milă
Harul aduce mântuire şi oferă îndurare
Legea se aşteaptă la perfecţiune din partea noastră
Harul ne oferă perfecţiunea lui Hristos în schimbul imperfecţiunii noastre

La fel cum uleiul nu se amestecă cu apa tot aşa nici harul lui Dumnezeu nu se poate amesteca cu Legea. Nu încercaţi să o faceţi! După cum ne-o demonstrează realitatea peisajului nostru religios, dintr-o astfel de combinaţie s-au născut "monştrii"!!

Imi pot pierde mantuirea?

Îmi pot pierde mântuirea?

         Atunci când am privit la 1 Petru, capitolul 1, versetul 2: „[aleşi] ... după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl...”, ne‑am ocupat în detaliu de acest cuvânt, „aleşi”, şi de întregul concept al alegerii. Am încercat să vă arăt, pe măsură ce am continuat să studiem aceste lucruri, că acest cuvânt, „alegere”, se referă în esenţă la dragostea lui Dumnezeu. Aşa că, atunci când vă apucaţi să studiaţi acest cuvânt, „ales”, vorbiţi de fapt despre o dragoste ce nu va renunţa la voi. O dragoste care, odată ce s‑a hotărât pentru voi, odată ce v‑a apucat, nu va renunţa niciodată. Consider acest lucru un adevăr practic mângâietor pentru viaţa mea, pentru că sunt atât de mulţi oameni care aleg să te iubească doar ca pe urmă să renunţe la tine. Întotdeauna e dureros când se întâmplă aşa. Întotdeauna e descurajant atunci când se întâmplă. Dar cât de grozav e să ştiu că, în spatele tuturor lucrurilor, pentru mine, un copil al lui Dumnezeu, există o dragoste care nu va renunţa niciodată la mine.

Mă gândesc acum la George Matheson. A fost un predicator scoţian din secolul al 19‑lea care s‑a născut cu o minte mare. Dar e tragic că s‑a născut şi cu un defect al ochilor care a progresat până la orbirea totală înainte să împlinească 18 ani. Pe atunci era logodit cu o femeie care s‑a gândit bine şi a decis că nu se poate căsători cu un orb. Astfel că, din cauza orbirii lui, ea a rupt logodna. Aşa cum bănuiţi probabil, acest lucru l‑a devastat. În acea oră a dezolării, unul din cele mai întunecate episoade ale vieţii lui, (e şi aşa destul de greu să fii orb, dar ca logodnica să renunţe la „dragostea” ei pentru tine din cauza orbirii tale şi să anuleze planurile de căsătorie – a fost foarte dificil pentru el), s‑a aşezat şi a scris ceva ce ar putea fi cel mai măreţ imn al lui despre siguranţa dragostei lui Dumnezeu. E imnul „O, dragoste ce nu renunţi la mine”. Chiar dacă n‑aş fi auzit niciodată cuvintele imnului, îmi place titlul. Titlul mă ajută atât de mult. El a fost încurajat de gândul că adevărata dragoste a lui Dumnezeu era lucrul de care avea nevoie cu adevărat. El căuta dragostea. A găsit‑o într‑o femeie, dar acea dragoste a lui Dumnezeu care nu renunţă niciodată, acea dragoste eternă, neschimbătoare, era dragostea de care avea nevoie de fapt în viaţă. Şi‑a găsit alinarea în aceasta şi a scris cuvintele:

O, dragoste ce nu renunţi la mine,

În Tine îmi odihnesc sufletul obosit;

Îţi dau înapoi viaţa ce Ţi‑o datorez,

Ca în adâncimile oceanului Tău

Să fie mai bogată, mai împlinită.

Cea mai împlinită viaţă, cea mai binecuvântată viaţă, viaţa cea mai plină de pace, viaţa cea mai plină de bucurie e viaţa conectată la dragostea lui Dumnezeu într‑un aşa fel încât tu ştii că eşti copilul Lui. Ştii că face parte dintre aleşii Lui şi te poţi baza, te poţi odihni în acea dragoste veşnică, neschimbătoare.

Ajungem astfel la subiectul perseverenţei, al păstrării sfinţilor în har. Arminianul crede că omul îşi poate pierde mântuirea, poate cădea din har. Calvinistul nu crede aşa. Calvinistul crede că, deoarece mântuirea Îi aparţine în totalitate lui Dumnezeu, de la început la sfârşit, sfinţii vor persevera, pentru că Dumnezeu se va îngriji ca tot ce începe să ducă la bun sfârşit. Eu sunt de acord cu calvinistul în acest punct şi nu sunt de acord cu arminianul. Şi aleg să nu fiu numit nici arminian, nici calvinist. Dar sunt de acord cu calviniştii în acest punct, deşi nu sunt calvinist, cu toate că am prieteni buni care sunt şi mai am eroi care au murit şi care au fost calvinişti, dar eu nu sunt. Eu sunt creştin şi voi fi înmormântat cu această etichetă. Vă rog să nu‑mi daţi alta şi vă încurajez să o adoptaţi şi voi pe aceasta.

Deci, ce cred eu în această privinţă? Cred că adevăraţii sfinţi ai lui Dumnezeu vor persevera. Cred că e imposibil să cazi din har. Dacă a existat vreodată vreo enigmă, atunci e aceasta. Există aici o inconsecvenţă în termeni. Pasajul la care apelează oamenii ca să vorbească despre căderea din har e o afirmaţie scoasă din context, din Galateni 5:4: „aţi căzut din har”. Trebuie să o luaţi în context. Pavel le scrie galatenilor şi le spune: „Voi, care vreţi să fiţi socotiţi neprihăniţi prin Lege, v‑aţi despărţit de Hristos...” El scrie unui întreg grup de oameni care cedau în faţa presiunii iudaizatorilor legalişti, care le spunea oamenilor că trebuie să fie tăiaţi împrejur pentru a fi mântuiţi, trebuie să ţină legea lui Moise, poţi crede şi în Isus dacă vrei, dar trebuie să faci toate aceste lucruri ale Legii pentru a fi mântuit. Lucrul despre care vorbeşte el e o filozofie, e o învăţătură. Astfel, el spune acestei biserici: „Aţi căzut in har” dacă credeţi că puteţi fi mântuiţi altfel decât încrezându‑vă în Hristos cu o credinţă simplă, mântuitoare. El nu vorbeşte despre oameni care au o mântuire reală dar care se leapădă de credinţă. Vorbeşte despre oamenii dintr‑un grup care cred că pot fi mântuiţi altfel decât numai prin harul lui Dumnezeu în Isus Hristos. În Galateni, a cădea din har înseamnă să cazi din harul principiului mântuirii. E clar? Acesta e contextul. E foarte clar în Galateni. Dar oamenii dau de necaz atunci când iau versete scoase din context. Deci, asta spune Biblia despre căderea din har.

Ca să putem înţelege aceste lucruri, voi încerca să intru cât de adânc pot în aceste mesaje, dar fără să spun prea multe, pentru că mintea noastră poate procesa o cantitate limitată de informaţii într‑o singură întâlnire. Daţi‑mi voie să vă ofer două gânduri în legătură cu ce cred eu despre toate aceste lucruri – în ce priveşte perseverenţa sfinţilor, perseverenţa adevăraţilor creştini până la sfârşit şi mântuirea lor finală, indiferent ce s‑ar întâmpla. Iată ce cred eu. Două lucruri. Toţi cei care doar spun că sunt creştini vor fi în cele din urmă pierduţi pentru veşnicie. Toţi cei care doar spun că sunt creştini vor fi în cele din urmă pierduţi pentru veşnicie, dacă nu se pocăiesc la un moment dat şi nu sunt născuţi din nou. Unul care doar spune că e al lui Hristos e cineva care poartă numele de creştin dar în inima căruia nu trăieşte Hristos – cineva care nu are viaţa veşnică. Astfel de oameni au o religie. Au un anumit comportament. Au un anumit limbaj. Au anumite credinţe. Dar în inima lor nu trăieşte Hristos. Putem numi astfel de oameni creştini cu numele. Îi putem numi cum vrem. Dar dacă cineva doar poartă numele lui Hristos, acea persoană va fi pierdută pentru veşnicie. Trebuie să meargă mai departe de atât.

În al doilea rând, aş vrea să spun că toţi adevăraţii posesori ai credinţei, toţi adevăraţii posesori ai credinţei, vor fi în cele din urmă mântuiţi pentru veşnicie. Toţi adevăraţii posesori. Înţelegeţi diferenţa? Diferenţa este de la cap la inimă. A poseda viaţa veşnică înseamnă a avea viaţa lui Dumnezeu în sufletul tău. A afirma doar că eşti al lui Hristos, oricine poate face asta. Toţi cei care doar spun că sunt creştini vor fi în cele din urmă pierduţi.

Cred că Scripturile sunt cât se poate de clare în această privinţă. Deschideţi vă rog Biblia la Matei 7. Am vorbit despre aceste lucruri de multe ori, dar pentru că acest studiu o cere şi pentru că sunt unii care nu le‑au învăţat încă, trebuie să mergem acolo. Isus se întâlneşte aici cu oamenii. El vorbeşte, în învăţătura pe care o dă, despre unii oameni care vor sta înaintea Lui în acea ultimă zi, după ce au murit, vor sta înaintea Lui ca să dea socoteală pentru vieţile lor şi ei cred că vor merge în cer, dar nu va fi aşa. Ei sunt numiţi oameni de genul „Doamne, Doamne”. Cred că sunt mulţi oameni din categoria „Doamne, Doamne” în biserică în această duminică şi cred că sunt şi printre noi aici. Sunt oameni care cred că vor merge în cer, dar nu vor ajunge acolo. Pentru că sunt unii cărora le lipseşte învăţătura biblică şi sunt atât de analfabeţi în ce priveşte Scriptura, încât nu ştiu de fapt ce spune ea; ei nu cunosc întreaga învăţătură a lui Dumnezeu, nu cunosc planul lui Dumnezeu de răscumpărare. Cu siguranţă ei nu cunosc lucrurile pe care le‑am studiat aici în ultimele zile. Dacă eşti într‑o biserică unde nu se învaţă Cuvântul, atunci te găseşti într‑un mediu în care se cultivă şi se produc oameni ca aceia pe care îi avem în faţă – oameni care cred că vor merge în cer, dar nu vor ajunge acolo.

 Aceşti oameni care Îl cunosc pe Hristos doar prin nume, prin vocabular, prin comportament exterior şi implicare rituală, fie că e vorba de aprinderea de lumânări, sau sărutarea picioarelor unei statui, fie că se târăsc în genunchi până la Mecca, sau numără mătănii şi recită rugăciuni (îmi pare rău pentru cei ce sunteţi catolici, dar ştiu deja că mai mult de jumătate din biserica voastră e ex-catolică, formată din convertiţi născuţi din nou care înţeleg că mântuirea e în Hristos şi nu în mătănii, statui sau altele asemenea). Toate aceste lucruri sunt înşelătoare. Toate acestea distrag atenţia. Ritualul nu e suficient. Toate aceste lucruri au tendinţa să te facă să crezi că vei ajunge în cer pentru că le faci. Ele pot fi văzute în viaţa unei persoane cu adevărat născute din nou, dar, vorbind la modul general, de ce să vrei să te mai agăţi de ele dacă ai fost cu adevărat născut din nou şi te‑ai înfruptat din Cuvântul lui Dumnezeu, în care nu găseşti vreo referire la aceste lucruri? Poate veţi găsi oameni născuţi din nou în astfel de medii, dar în general există tendinţa de a ieşi din ele atunci când eşti născut din nou. De ce? Pentru că Duhul lui Dumnezeu te călăuzeşte în tot adevărul şi aceste lucruri nu se găsesc în cartea adevărului care este Biblia.

Isus spune aici „mulţi”, şi acest cuvânt, „mulţi”, e înfricoşător. Mulţi vor veni crezând că merg în cer, doar ca să fie lăsaţi afară pentru totdeauna. Tot ce vă pot spune astăzi, prieteni, este: nu vă număraţi printre ei. Nu lăsaţi să ajungeţi ca ei. Cine va fi pierdut la sfârşit, dintre cei ce merg la biserică şi poartă numele lui Hristos? Oameni ca aceştia. Şi eu cred că îi avem în mijlocul nostru acum. Cred că sunt întotdeauna cu noi. Întotdeauna există şi neghină printre grâu. Ştiţi, numai Dumnezeu poate vedea inima. Dacă mi‑aţi spune: „Cine crezi că sunt? Pentru că tu vezi întreaga adunare în fiecare săptămână.” Ei bine, în primul rând, întotdeauna îi suspectez pe cei ce dorm. Ştiţi deja asta. Aţi văzut vreodată explicaţiile din caricaturi, ca nişte norişori deasupra capetelor oamenilor? Deasupra celor ce dorm, eu întotdeauna văd: „Doamne, Doamne...” Glumesc! Oricum, cine sunt aceşti oameni? Nu ştiu. Numai Dumnezeu ştie. Nici măcar nu încerc să ştiu. Numai Dumnezeu ştie. Dumnezeu cercetează inima. Dumnezeu ştie unde este un suflet mort şi o credinţă trecătoare. Noi, în dragostea noastră unii pentru alţii, vrem să acordăm şi să extindem unii asupra altora convingerea că credinţa pe care o are fiecare e permanentă şi a generat viaţă în suflet. Dar Dumnezeu ştie care e adevărul. Numai Dumnezeu ştie. Şi aveţi grijă să ştiţi şi voi, în ce vă priveşte, pentru că verdictul odată dat, nu va mai fi cale de întoarcere atunci când veţi sta înaintea lui Hristos pentru a intra în veşnicie.

Avem deci toate motivele să fim îngrijoraţi pentru oamenii care susţin că Îl cunosc pe Hristos dar înăuntrul lor nu s‑a schimbat nimic. Aceşti oameni se manifestă în diverse feluri. Ei vin la biroul de consiliere pentru a primi sfaturi, dar resping toate sfaturile ce li se dau. Îi spun pastorului să nu‑i mai judece. Soţii divorţează de soţiile lor, apoi se recăsătoresc. Şi o iau de la capăt, din nou şi din nou. Trec dintr‑o biserică în alta pentru a‑şi căuta parteneri, respingând orice consiliere, chemând totuşi Numele lui Hristos, ridicându‑şi mâinile la închinare, plângând la închinare, ieşind în faţă ori de câte ori se face chemarea la mântuire, semnând fiecare card prin care spun că se decid să‑L urmeze pe Hristos. Sunt peste tot. Dumnezeu ştie cine sunt. Asigură‑te că nu eşti şi tu unul din ei, pentru că toţi cei care doar susţin că sunt creştini, vor pieri pentru totdeauna, fără excepţie.

Spre deosebire de aceştia, toţi adevăraţii posesori ai vieţii veşnice vor persevera până la sfârşit şi vor fi mântuiţi. În Ioan 10:28 Isus spune: „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri”. Cuvinte foarte puternice. Apoi El adaugă: „Şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.” Ascultaţi cu atenţie. Unul din motivele pentru care oamenii nu înţeleg atât cât ar trebui să înţeleagă în umblarea lor de creştini este pentru că nu ascultă cu atenţie în biserică. Apoi ajungi la o problemă dificilă şi complicată pe care mintea ta n‑o poate înţelege imediat pentru că n‑ai fost atent până în acel punct. Ai lipsit de la biserică. Drept rezultat, veţi găsi oameni cărora le e greu să avanseze în viaţa creştină în gândirea şi în doctrina lor pentru că vin rar la biserică, ascultă sporadic. În astfel de probleme nu‑ţi poţi permite să faci greşeli. Iar dacă vei fi foarte tulburat atunci când vei pleca astăzi de aici, există un motiv pentru asta, întotdeauna există un motiv. De aceea, trebuie să asculţi cu atenţie aceste lucruri. Sufletul tău depinde de ele şi locul unde îţi vei petrece veşnicia depinde de ele.

Toţi cei născuţi din nou cu adevărat vor persevera până la sfârşit şi nu pot fi pierduţi. Ei nu vor fi pierduţi. Daţi‑mi voie să rezum lucrurile astfel: Biblia ne învaţă că toţi adevăraţii posesori ai vieţii veşnice, creştinii reali, autentici, vor persevera până la sfârşitul vieţilor lor. Ea ne învaţă că niciodată nu vor pieri. Nu se vor pierde niciodată. Nu vor fi niciodată aruncaţi afară. Odată ce o persoană este în Hristos, acea persoană va fi întotdeauna în Hristos. Odată ce ai fost adoptat de Dumnezeu în familia Sa prin har, tu niciodată nu vei înceta să fii copilul lui Dumnezeu. Nu poţi deveni vreodată ne-adoptat şi să devii copilul diavolului. Nu e posibil. Pentru că, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s‑au dus. Toate lucrurile s­‑au făcut noi. Există o acţiune supranaturală care a avut loc şi prin care Dumnezeu a venit să locuiască în sufletul tău. El Şi‑a contopit viaţa Lui cu a ta. Această legătură nu poate fi desfăcută. Dumnezeu a făcut‑o. Iar dacă Dumnezeu e pentru tine, spune Pavel în Romani 8, atunci cine poate sta împotriva ta? Ia toate fiinţele cereşti, sfinţii îngeri, demonii, ia orice situaţie de pe pământ şi gândeşte‑te, cine se va ridica să‑ţi stea împotrivă? Dumnezeu e cu tine. Găsim aceste lucruri în Romani 8, întregul final al acelui capitol. Odată ce eşti copilul lui Dumnezeu, tu nu vei înceta să fii copilul Lui şi să devii un copil al diavolului. Nu e posibil. Odată ce ai primit harul lui Dumnezeu, ai fost amnistiat şi păcatul ţi‑a fost iertat, această iertare nu‑ţi mai poate fi luată. Ea ţi‑a fost dată în dar de Însuşi Dumnezeu. Pavel spune în Romani 8 că Dumnezeu e Cel ce ne socoteşte neprihăniţi. Cine poate lua această îndreptăţire de la Dumnezeu? Dacă Dumnezeu ţi‑a dat‑o, cine o poate lua de la tine? Şi se va răzgândi oare Dumnezeu? Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb, spune El. Îmi place să studiez aceste lucruri. Odată ce ai fost îmbrăcat în har, odată ce ai fost iertat, această iertare nu‑ţi va mai fi luată. Odată ce ai fost legat de Hristos prin credinţa vie, odată ce ai intrat în această unire mistică, pe care îmi place să o descriu ca fiind viaţa lui Dumnezeu în sufletul tău, această unire nu mai poate fi distrusă. Odată ce ai fost atras de Dumnezeu să umbli pe calea cea îngustă şi dreaptă, prin chemarea interioară eficace a lui Dumnezeu în sufletul tău ca unul din aleşii Lui, odată ce ai început să păşeşti pe această cale îngustă şi dreaptă, pentru că Dumnezeu te‑a pus pe ea, tu nu o vei mai părăsi vreodată pentru a umbla pe calea cea largă ce duce la distrugere şi sfârşeşte în iad. Nu e posibil. Fiecare femeie, fiecare copil, fiecare bărbat de pe acest pământ care primeşte harul lui Dumnezeu pe acest pământ va intra, mai devreme sau mai târziu, în slavă, şi nici unul dintre ei nu se va pierde. De aceea ni se spune în Romani 8:29 şi 30: „Căci pe aceia, pe care i‑a cunoscut mai dinainte, i‑a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i‑a hotărât mai dinainte, i‑a şi chemat; şi pe aceia pe care i‑a chemat, i‑a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i‑a socotit neprihăniţi, i‑a şi proslăvit.” Nu avem aici nimic altceva decât lucrarea puternică a lui Dumnezeu, de la început până la sfârşit. Odată ce eşti prins în acest lanţ de aur, nimic nu te mai poate scoate de acolo. Adevăratul sfânt va persevera. Isus vorbeşte despre aleşii Săi ca despre unii care strigă către Dumnezeu zi şi noapte. Biblia vorbeşte despre cei ce vor persevera ca fiind nişte fecioare înţelepte, sarea pământului, moştenitorii împărăţiei, urmaşii Mielului. Ei sunt cei ce nu vor pieri niciodată. Toţi cei născuţi din nou cu adevărat vor persevera. Nici unul dintre ei nu se va pierde. Nici unul dintre ei nu‑şi va pierde mântuirea. Ei nu îşi pot pierde mântuirea. Dacă crezi despre un bărbat sau o femeie care au fost născuţi din nou, care au ajuns sub puterea crucii, care au fost regeneraţi înăuntrul lor prin puterea dinamică a Duhului Sfânt, care şi‑au contopit vieţile cu viaţa Mântuitorului nostru Isus Hristos, în ale căror vieţi locuieşte El, care au intrat în planul lui Dumnezeu de răscumpărare fiind aleşi din veşnicie pentru veşnicie, dacă crezi că poţi cădea din aceasta înseamnă că nu ai înţeles planul lui Dumnezeu, nu ai înţeles lucrarea Duhului Sfânt, nu ai înţeles lucrarea lui Isus Hristos de pe cruce, nu ai înţeles deloc planul lui Dumnezeu de răscumpărare. Şi e trist că sunt mulţi în această situaţie. Dar mulţumesc lui Dumnezeu că, odată ce sunt al Lui, voi fi al Lui pentru totdeauna. Cei ce sunt născuţi din nou cu adevărat vor persevera.

Daţi‑mi voie să merg puţin mai departe. Dintre aceştia, va persevera atât cel mai slab cât şi cel mai puternic. Şi vreau să vă încurajez prin ceea ce voi spune în continuare. Cel mai tânăr, cel mai în vârstă, noii-născuţi în Hristos, stâlpii Bisericii, cu toţii vor persevera. Despre asta e de fapt vorba. Problema se pune în felul următor: dacă e o credinţă autentică, fie ea cât de mică, dacă este autentică, se va dovedi în cele din urmă la fel de indestructibilă precum credinţa aprinsă şi arzătoare a celui mai mare sfânt. Aceasta e ideea critică pe care trebuie să o înţelegem. Despre Isus s‑a spus că El nu stinge un fitil care mai fumegă. El nu va frânge o trestie ruptă. El cere însă o credinţă autentică. Aceasta e problema. Deci, nu e vorba de inima ta generoasă. Nu se pune problema dacă eşti cel mai mare sfânt din biserică. Problema care se pune azi este: ai tu credinţa mântuitoare autentică, indiferent dacă e cea mai slabă credinţă din biserică sau cea mai puternică, este ea autentică? Atunci ea te va purta până la sfârşit, pentru că adevărata credinţă mântuitoare este indestructibilă.

După părerea mea, probabil că aceasta e tema majoră din cartea Iov. Adevărata credinţă mântuitoare este indestructibilă. Provocarea din partea diavolului în prima parte a cărţii lui Iov este următoarea. „Lasă‑mă numai să aduc peste el tot ce pot şi am să‑Ţi arăt cât de puternică e credinţa în unul din oamenii Tăi.” Iar provocarea venită ca răspuns din partea lui Dumnezeu este: „Fă cum ai zis şi vom vedea atunci cât de puternică e credinţa mântuitoare.” În cele din urmă, ea s‑a dovedit indestructibilă. Îmi place foarte mult ce a spus Charles Spurgeon cu mulţi ani în urmă. El a spus: „Dacă Dumnezeu aprinde lumânarea, nimeni nu o poate stinge.” De aceea, prietene, te întreb astăzi, a aprins Dumnezeu o lumânare în sufletul tău? Ai tu credinţa autentică? O, poate că e slabă, dar o ai? Aceasta e problema. Sau faci şi tu parte din oamenii din categoria „Doamne, Doamne” şi, pentru motive ştiute doar de tine, vii la biserică, te prefaci că participi la activităţile ei, dar în inima ta nu există viaţă, nu există o flacără? Poate ai o credinţă slabă, poate harul tău e puţin, poate puterea ta e mică, poate simţi că în lucrurile spirituale eşti încă un copil, după toţi aceşti ani. Poate uneori te îndoieşti chiar de realitatea convertirii tale. Dar, dacă credinţa ta e autentică, nu se pune problema cantităţii credinţei unui om, ci promisiunea depinde de adevărul şi autenticitatea ei. Trebuie să înţelegi aceasta.

După ce am spus toate aceste lucruri, vreau să înţelegeţi că toţi adevăraţii credincioşi vor cunoaşte slăbiciunea şi eşecul. Toţi adevăraţii credincioşi vor cunoaşte slăbiciunea şi eşecul. Priviţi în Biblie. Nu cumva să credeţi că cei ce perseverează cu adevărat vor fi ca Apostolii din Biblie. Căutaţi în Biblie. Urmăriţi‑o de la început la sfârşit. Noe a umblat cu Dumnezeu. Un mare sfânt al lui Dumnezeu. Unul din puţinii oameni salvaţi pentru veşnicie în timpul potopului. O sută douăzeci de ani a mărturisit, în ciuda asprelor persecuţii, predicând un potop într‑un loc unde nu a plouat niciodată. Acest om e uimitor. Dar după potop îl vedem beat şi dezbrăcat în cortul său. Dintre toţi oamenii, iată‑l pe eroul nostru, pe Noe. A căzut. Şi Avraam a căzut. A minţit de două ori în legătură cu Sara, spunând că era doar sora lui. A pus în pericol vieţile tuturor oamenilor din jurul lui când a făcut acest lucru. Lot a plecat şi a locuit în Sodoma, a devenit un mare om la porţile cetăţii, a fost un judecător, un om important în cetate. Când Dumnezeu a distrus cetatea, El a trebuit să‑l smulgă pe Lot din cetate, la propriu, trimiţând un înger să‑l tragă de mână. Iacov l‑a înşelat pe tatăl său, pe Isaac. Iacov, cel ce a devenit capul unei întregi naţiuni, Israel. Israel îşi trage numele de la Iacov. Numele lui a fost schimbat în Israel. Moise a păcătuit în faţa stâncii. El a furat slava lui Dumnezeu, ca şi cum ce se întâmpla se datora măreţiei lui. David a comis un adulter oribil. Omul după inima lui Dumnezeu, un ucigaş. Tot felul de minciuni şi uneltiri. Ezechia L‑a uitat pe Dumnezeu şi s‑a lăudat cu bogăţiile lui. Petru s‑a lepădat de Domnul de trei ori, blestemând şi înjurând ca un pescar. Apostolii L‑au părăsit pe Isus în grădină, când au venit după El să‑L aresteze. Toţi au fugit. Barnaba şi Pavel, doi din marii eroi ai cărţii Faptele Apostolilor, s‑au oprit în mijlocul drumului şi s‑au luat la ceartă. Cearta lor a devenit atât de aprinsă încât a marcat sfârşitul relaţiei lor, fiecare luând‑o în altă parte. Neînţelegerile dintre ei au fost atât de puternice încât au trebuit să se despartă.

Toţi aceştia ne slujesc drept dovezi triste că şi cei mai mari sfinţi vor cădea. Ideea pe care trebuie să o înţelegem în legătură cu fiecare sfânt al lui Dumnezeu, cu fiecare copil al lui Dumnezeu, cu fiecare persoană născută din nou cu adevărat, este că e posibil să cazi. Vei cădea, dar vei cădea în har. Nu vei cădea din har. Cred că acesta e unul din cele mai binecuvântate adevăruri pe care le‑am învăţat vreodată. Tu cazi în har, nu cazi din har. Toţi adevăraţii credincioşi vor cunoaşte slăbiciunea şi eşecul.

Mergem mai departe. Unii credincioşi adevăraţi vor cunoaşte îndoiala şi frica. Poate că şi tu eşti astăzi unul dintre ei, de aceea vreau să te încurajez. Există credincioşi adevăraţi care trec prin multe îndoieli şi prin multe temeri, gândindu‑se dacă sunt sau nu mântuiţi cu adevărat. Acest lucru mi‑e foarte drag şi e aproape de inima mea. Am descoperit că cei mai sfinţi creştini sunt cei mai sensibili în ce priveşte păcatul lor. De fapt, de‑asta şi sunt ei cei mai sfinţi. Dar, pe de altă parte, devenind cei mai sfinţi, cei mai sfinţi oameni văd păcătoşenia păcatului lor ca fiind cea mai mare. Iată‑l pe Pavel în Romani 7. Pavel nu se găseşte pe fundul văii. În Romani 7, Pavel se află în culmea experienţei creştine. Urând cu desăvârşire păcatul dinăuntrul lui. Deci, cu cât devii mai sfânt, cu atât îţi urăşti mai mult păcatul. Cei căldicei din mijlocul nostru, cei fireşti dintre noi, aceia dintre noi care ignoră Cuvântul lui Dumnezeu, ei nu se îngrijorează în legătură cu păcatul lor. De aceea sunt aşa. Cei mai sfinţi dintre noi îşi fac griji din cauza păcatelor lor. Îi deranjează. Provoacă nelinişte înăuntrul lor, chiar până la punctul în care ei realizează că dorinţa lor de a fi mai asemănători cu Hristos (ei vor să fie mai sfinţi decât sunt) naşte adesea o disperare, o descurajare care îi face în acele momente să se întrebe: sunt eu oare convertit cu adevărat, pentru că dacă aşa ar sta lucrurile, aş fi mult mai sfânt decât sunt acum. Vă spun că unii din cei mai buni dintre noi trec prin aşa ceva.

Daţi‑mi voie să vă spun ceva. Ascultaţi cu atenţie. A fi în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu e un lucru. A face parte din planul Lui, a avea dragostea Lui revărsată asupra ta, a fi unul din aleşii Lui, a fi mântuit prin har, a avea viaţa lui Dumnezeu în sufletul tău, a avea o mântuire indiscutabilă care e în deplină siguranţă în El e un lucru mare şi minunat. A fi sigur că eşti în siguranţă, a, asta e altceva. Să te bucuri de această siguranţă, e cu totul altceva. Cred că sunt mulţi credincioşi adevăraţi care nu se bucură de deplinătatea bucuriei pentru mântuirea lor. Ei nu se bucură de plenitudinea realităţii că vor merge în cer indiferent ce s‑ar întâmpla. Şi asta îmi întristează inima. Îmi pare rău pentru astfel de oameni. Romani 8:16 spune: „Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” Duhul Sfânt îţi descoperă că eşti copilul lui Dumnezeu. Romani 15:13 spune: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria şi pacea, pe care o dă credinţa...” Aşa e viaţa unui copil al lui Dumnezeu. Şi totuşi, există unii care au această siguranţă fermă. Eşti mântuit. Ai fost mântuit iar păcatul tău a fost iertat în clipa când ai crezut cu adevărat în Hristos. Dar există şi unii care nu au această plinătate a bucuriei şi nu au această plinătate a păcii pe care o dă credinţa. Sunt unii care întotdeauna par să se poticnească pe un drum drept şi îngust. E aproape ca şi cum ei ar merge în cârje tot drumul drept şi îngust înspre cer. Apoi sunt cei născuţi din nou, care ţâşnesc la semnal şi aleargă fără să întâmpine vreun obstacol, plini de bucurie, plini de entuziasm, biruitori, încurajându‑i pe cei din jurul lor, care merg pe drumul drept şi îngust, sunt parcă peste tot, adunându‑i pe cei ce rămân în urmă, „Hai, vino, o să reuşeşti!”, îndemnându‑i şi fiind un exemplu strălucitor pentru toţi. Bineînţeles, mai sunt şi toţi ceilalţi de la mijloc.

Dar ce vreau să vă spun astăzi este următorul lucru. Poate şchiopătezi. Poate eşti unul dintre cei ce se poticnesc pe drumul drept şi îngust. Poate ai îndoielile tale. Poate ai temerile tale. Dar dacă astăzi eşti cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, eşti în perfectă siguranţă, chiar dacă nu te bucuri de această siguranţă. Dacă credinţa ta e autentică, eşti în perfectă siguranţă. Sunt unii care merg cu îndoielile şi temerile lor tot drumul, până la capăt.

Chiar acum citim Călătoria Creştinului la părtăşia noastră, a bărbaţilor. John Bunyan, acest puternic maestru al teologiei, a ştiut bine ce face atunci când a scris în Călătoria Creştinului despre un personaj cu numele Disperare, despre fiica lui, Fricoasa, şi despre felul în care aceştia doi au ajuns în Cetatea Cerească împreună cu Creştina şi cu Viteaz-pentru-adevăr. Iat‑o pe Creştină şi pe Viteaz-pentru-adevăr plini de entuziasm şi energie pe drumul drept şi îngust, înconjuraţi cu un nor de biruinţă şi slavă. Dar mai sunt şi Fricoasa şi Disperare. Toţi patru ajung însă în Împărăţie.

Acum, poate că astăzi eşti Fricoasa sau eşti Disperare. Vreau să spun şi să fac clar acest lucru, există mulţi factori care contribuie la aceasta. Pentru unii dintre voi, sunt factori fiziologici. E aproape ceva genetic. E ceva fiziologic, starea voastră emoţională este determinată de problemele voastre fiziologice. Dacă nu luaţi Litiu, sunteţi la pământ. Depresia maniacală. E o realitate. Ei bine, cine credeţi că se va îndoi de mântuirea lui în ziua când nu ia Litiu? Depresivul maniacal. Aţi putea să-l încurajaţi toată ziua dar nu după mult timp se descurajează din nou. Îmi pare foarte rău pentru el. Va veni o zi când nu vei mai avea nevoie de Litiu. Va veni o zi când vei fi desăvârşit. Va fi o zi când te vei bucura de fiecare clipă care va trece în veşnicie, de aceea te încurajez astăzi să te îmbărbătezi.

Mai sunt şi aceia dintre voi care nu vă bucuraţi de mântuirea voastră şi de siguranţa ei pentru că trăiţi nepăsători, nu ascultaţi mesajele, nu vă citiţi Bibliile, nu umblaţi cu Dumnezeu. O, tu eşti copilul lui Dumnezeu, dar eşti din când în când, eşti sus şi jos. Eşti un creştin jucărie. E vina ta. Tu nu faci parte din categoria despre care tocmai am vorbit. Vreau să te provoc astăzi şi să‑ţi spun că te poţi bucura de siguranţă şi ar trebui s‑o faci. Dar eşti înşelat de diavol să renunţi la luptă. Să cedezi şi să te compromiţi. Tu schimbi viaţa ta din belşug pentru o farfurie de mâncare, aşa cum a făcut Esau pentru un blid de linte. De aceea te provoc să te trezeşti şi să te bucuri de ce e al tău.

Unii creştini adevăraţi vor cunoaşte şi ei îndoiala şi teama. Uneori, chiar cei mai buni dintre noi, şi chiar noi toţi, vom trece prin asta, dar fie ca prin harul lui Dumnezeu îndoiala şi teama să fie reduse la minimum iar noi să ne bucurăm de siguranţa pe care o avem în Hristos. Am putea spune multe lucruri despre acest subiect, dar daţi‑mi voie să vă prezint câteva versete care tratează această temă, a perseverenţei sfinţilor, şi la care putem reveni iarăşi şi iarăşi. Concluzia finală este aceasta. Toţi cei ce sunt născuţi din nou cu adevărat vor persevera. Cel mai slab şi cel mai puternic vor persevera. Şi vom persevera din următorul motiv: pentru că Dumnezeu ne va susţine. Acesta e motivul. Lewis Sperry Chafer a spus odată: „Răspunsul suprem în faţa nesiguranţei sau siguranţei credinciosului se bazează pe întrebarea cine face lucrarea de mântuire.” Iar el a răspuns: „Dumnezeu.” De aceea spune Isus în Ioan 10:28: „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.” Charles Spurgeon avea atâta dreptate atunci când a spus: „Isus a făcut vieţile oamenilor Săi la fel de veşnice ca a Lui.” Îmi place asta. „Isus a făcut vieţile oamenilor Săi la fel de veşnice ca a Lui.” Apoi a continuat, spunând: „Domnul Isus a plătit un preţ prea mare pentru răscumpărarea noastră ca să ne lase în mâinile vrăjmaşului.” E aşa de bine să ştim asta. Romani 8, spre sfârşitul capitolului, de la versetul 38 până la sfârşit, ne conduce spre concluzia că nu există nimic în această viaţă care să ne poată despărţi de dragostea lui Dumnezeu în Isus Hristos. Nici diavolul, nici lumea, nimic, nici măcar voi înşivă. E un pasaj minunat despre siguranţa credinciosului, despre perseverenţa credinciosului şi despre faptul că Dumnezeu e Cel ce‑l susţine pe credincios. Isus a spus în Ioan 10:27-29, „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine...” (ele Îl urmează tot drumul, până la sfârşit). El a spus: „Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.” Apoi continuă, spunând: „Tatăl Meu, care Mi le‑a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu.” Chuck Swindol a numit acest pasaj, pe bună dreptate, „Zidul dublu de siguranţă al credinciosului.” Iată imaginea. Hristos te‑a cuprins în braţele Sale şi te ţine strâns. Apoi, în jurul braţelor lui Hristos, care sunt în jurul tău, vin braţele Tatălui, care le cuprind pe cele ale lui Hristos. Amândoi, şi Tatăl şi Fiul, te ţin strâns. Cine te mai poate smulge dintr‑o astfel de strânsoare? „O, dragoste ce nu renunţi la mine.” Tatăl şi Fiul te susţin. Pavel, în Filipeni 1:6, a spus: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Efeseni 1:13 şi 14: Suntem pecetluiţi cu Duhul promisiunii, care este garanţia că suntem răscumpăraţi şi suntem proprietatea lui Dumnezeu. Îi aparţinem. Evrei 12:2: „Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus...” Iar 1Petru 1:5 ne spune că toţi adevăraţii credincioşi vor persevera. Nu pentru că sunt atât de sfinţi, de devotaţi sau de consecvenţi. Ne spune că suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu, şi acesta, prieteni, este motivul pentru care noi vom persevera. „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” Iar apoi, după ce am înţeles toate aceste lucruri, privim mai jos la versetul 9, unde spune: „...veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.”

Dumnezeu vrea ca tu să te bucuri astăzi de mântuirea sufletului tău. Siguranţa credinciosului e un lucru. Bucuria pe care o avem atunci când suntem conştienţi de asta, e altceva. Vrei să te bucuri? Vrei să mergi înainte, spre deplina asigurare a nădejdii? Vrei să înţelegi că şi cei mai mari sfinţi au îndoieli şi temeri şi uneori chiar şi cei mai mari sfinţi sunt slabi şi cad? Dar trebuie să mai ştii şi că, atunci când cazi, tu cazi în har, nu din har. Pentru asta ne‑a şi fost dat harul. Nu e ceva ce tu poţi face. Singurul lucru pe care îl poţi face ca să fii mântuit de Dumnezeu este să‑L rogi să o facă. Nu neprihănirea ta te‑a adus în poporul Lui şi nu păcătoşenia ta te va scoate afară. Sângele lui Hristos şi dragostea lui Dumnezeu te‑au adus printre ai Lui. Sângele lui Hristos şi dragostea lui Dumnezeu te vor susţine în siguranţă tot drumul până în cer. Şi, odată ajuns în cer, vei fi în siguranţă pentru veşnicie, nu există nici o îndoială în această privinţă. Alegerea după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu ţine doar de dragostea lui Dumnezeu pentru tine.