Viata Triumfatoare

                     Viaţa triumfătoare

                      Charles G. Trumbull
                                    1872-1941

Există o singură viaţă care învinge; şi acesta este viaţa lui Isus Cristos.
Orice om poate să aibă această viaţă; orice om poate să trăiască această viaţă.
Nu mă refer la faptul că orice om poate să fie asemenea lui Cristos; mă
refer la ceva mult mai bun de-atât. Nu mă refer la faptul că cineva poate să
aibă întotdeauna parte de ajutorul lui Cristos; mă refer la ceva mai bun deatât.
Nu mă refer la faptul că cineva poate să aibă putere de la Cristos; mă refer
la ceva mult mai bun decât puterea. Şi nu mă refer la faptul că cineva va fi doar
mântuit de păcatele sale şi păzit să nu mai păcătuiască; mă refer la ceva mai
bun chiar decât acea biruinţă.


Ca să explic la ce anume mă refer, voi relata o experienţă proprie, foarte
personală şi de dată recentă. Consider că nu greşesc atunci când spun că am
cunoscut mai mult decât cunosc cei mai mulţi oameni despre cădere, trădări
şi dezonorări la adresa lui Cristos, despre neascultare faţă de viziunile cereşti,
despre eşecurile conştiente de a realiza ceea ce am văzut pe alţii realizând şi
ceea ce ştiam că Cristos aşteaptă din partea mea. Nu cu mult timp în urmă, ar
fi trebuit să mă opresc aici cu relatarea mea, mai spunând doar că speram ca,
într-o zi, să fiu scos din acea stare şi dus la ceva mai bun. Dacă m-aţi fi întrebat
cum anume, aş fi fost nevoit să răspund că nu ştiu. Dar, graţie îndelungii Sale
răbdări, dragostei şi îndurării Sale infinite, nu trebuie să mă opresc acolo, ci
pot să vorbesc în continuare despre ceva mai mult decât o poveste nenorocită
despre eşec personal şi dezamăgire.
Nevoile conştiente ale vieţii mele, înainte de o nouă experimentare a lui
Cristos despre care am să vă vorbesc, erau destul de clare. Trei dintre ele se
remarcă.


1. Existau fluctuaţii mari în viaţa mea spirituală, în părtăşia mea conştientă
cu Dumnezeu. Uneori mă aflam pe culmi spirituale; alteori, în adâncuri. O
conferinţă plină de putere, de viaţă; un mesaj pătrunzător, stimulator din
partea vreunui lider creştin dedicat, biruitor; o carte plină de Duhul, care îmi
cerceta inima, sau datoria de a face eu însumi o lucrare creştină dificilă, cu
pregătirea în rugăciune pe care o presupunea acea lucrare - toate acestea mă
ridicau pe culmi spirituale; şi rămâneam acolo – un timp –, iar Dumnezeu
părea să-mi fie foarte aproape, şi viaţa mea spirituală părea să fie foarte adâncă.
Dar nu dura prea mult. Uneori, printr-o singură cedare în faţa ispitei, alteori


3
printr-un proces lent de declin, experienţele mele cele mai bune se pierdeau,
iar eu mă trezeam din nou în vale. Şi un astfel de loc este foarte periculos
pentru un creştin, după cum mi-a demonstrat din nou şi din nou Satan.
M-am gândit că trebuie să fie posibil şi pentru mine să trăiesc în mod
obişnuit la un nivel înalt de părtăşie strânsă cu Dumnezeu, aşa cum am văzut
pe anumiţi creştini făcând şi aşa cum eu, unul, nu făceam. Acei oameni erau,
fără îndoială, neobişnuiţi; ei alcătuiau o minoritate în rândul creştinilor pe
care eu îi cunoşteam. Dar şi eu doream să fac parte din acea minoritate. De ce
n-am fi cu toţii, şi să transformăm astfel minoritatea în majoritate?


2. O altă lipsă din viaţa mea, de care eram conştient, era eşecul în faţa
păcatelor care reveneau obsedant. Nu duceam o luptă învingătoare în
anumite domenii. Însă, dacă Cristos nu este îndeajuns ca să fiu învingător, la
ce bun crezurile şi mărturisirile mele de credinţă? Nu am căutat perfecţiunea.
Dar am crezut că puteam fi făcut capabil să înving în mod obişnuit în anumite
domenii; da, întotdeauna, nu doar din când în când şi şovăielnic; biruinţele
să nu-mi mai fie amestecate cu înfrângeri zdrobitoare şi umilitoare. Deşi
mă rugasem, oh, cu atâta ardoare, pentru izbăvire; şi izbăvirea constantă nu
venise.


3. O a treia lipsă de care eram conştient ţinea de domeniul puterii spirituale
active, transformatoare, care realiza schimbări miraculoase în vieţile altor
oameni. Eu făceam multă lucrare creştină – fusesem implicat în ea de la vârsta
de cincisprezece ani. Luam parte la multe mişcări – oh, da, oricine poate face asta.
Făceam chiar lucrare de evanghelizare de la om la om – cea mai dificilă lucrare;
vorbeam cu oamenii, unul după altul, care ajungeau aproape de a se da pe ei
înşişi Mântuitorului! Dar nu vedeam rezultate. Desigur, o dată la nu ştiu cât timp
vedeam câte un mic rezultat; dar nu era mare lucru. Nu am văzut vieţi înnoite de
Cristos, revoluţionate, transformate în ruguri aprinse pentru Cristos, ca rezultat
al lucrării mele; deşi mi se părea că aşa ar fi trebuit să stea lucrurile. Alţi oameni
realizau aşa ceva, eu de ce nu puteam? M-am mângâiat cu vechea asigurare (atât
de mult folosită de diavol) că nu eram eu cel care trebuia să culeagă roadele;
că puteam să las în mâna Domnului aceasta, în siguranţă, ştiind că eu mi-am
făcut partea. Dar acest lucru nu-mi producea satisfacţie, şi uneori ajungeam
deznădăjduit din cauza nerodniciei spirituale din slujirea mea creştină.


*
Cam cu un an în urmă, am început să sesizez, pe căi variate, că anumiţi
fraţi, pe care-i vedeam a fi binecuvântaţi în mod vădit în slujirea lor creştină,
4
păreau să aibă o înţelegere sau o cunoaştere a lui Cristos pe care eu nu o
aveam – ceva care depăşea, care era mai mare, mai profund decât orice gând
cu privire la Cristos pe care îl avusesem eu vreodată. M-am răzvrătit când am
făcut prima dată această constatare. Cum ar putea cineva să aibă o idee mai
bună despre Cristos decât am Eu? (Nu fac decât să vă dezvălui izvodirile oarbe,
pline de sine ale minţii şi inimii mele îngrădite de păcat.) Nu am crezut eu în
Cristos şi nu m-am închinat Lui, recunoscându-L drept Fiu al lui Dumnezeu
şi una cu Dumnezeu? Nu-L acceptasem eu ca Mântuitor al meu personal, cu
mai bine de douăzeci de ani în urmă? Nu am crezut eu că doar în El este viaţa
veşnică, şi nu încercam eu să trăiesc în slujba Lui, dându-I întreaga mea viaţă?


Nu I-am cerut eu constant ajutor şi călăuzire, şi nu am crezut eu că în El se
află singura mea nădejde? Nu eram eu apărătorul celei mai înalte concepţii
posibile despre Cristos, conducând, prin rândurile publicaţiei „e Sunday
School Times” o dezbatere pe tema dumnezeirii lui Cristos, în care erudiţi
de seamă ai Scripturii din întreaga lume mărturiseau despre credinţa lor
personală în Cristos ca Dumnezeu? Toate acestea erau lucrarea mâinilor mele;
cum era posibil să existe o concepţie mai înaltă sau mai bună despre Cristos
decât cea pe care o aveam eu? Ştiam că trebuia să L slujesc mult mai bine decât
o făcusem vreodată; dar că am nevoie de o nouă înţelegere cu privire la El, cu
asta nu puteam fi de acord.


Şi totuşi, aceste întrebări continuau să mă asalteze, din direcţii pe care
nu puteam să le ignor. L-am auzit pe un predicator plin de putere rostind o
predică pe baza textului din Efeseni 4:12, 13; „…pentru zidirea trupului lui
Cristos; până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui
Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos”;
şi am rămas uimit, consternat de-a dreptul. N-am putut să-l urmăresc.
Spusele lui depăşeau înţelegerea mea. El vorbea despre Cristos, Îl dezvăluia
pe Cristos într-un mod care, am recunoscut, îmi era total necunoscut. Dacă
acel predicator avea sau nu dreptate, nu eram în stare să apreciez lucrul acesta
atunci; dar dacă el avea dreptate, atunci eu greşeam.
Ulterior, am citit o predică a acestui om pe tema „Concepţia lui Pavel
despre Domnul Isus Cristos”. Pe măsură ce o citeam, a trebuit să fac din nou
inconfortabila constatare că acest om şi Pavel vorbeau despre un Cristos pe
care eu pur şi simplu nu-L cunoşteam. Se putea oare ca ei să aibă dreptate?


Dacă ei aveau dreptate, cum puteam eu să dobândesc cunoaşterea lor?
Într-o zi am ajuns să cunosc un alt slujitor, a cărui lucrare printre oameni
fusese mult binecuvântată. Am aflat de la el că ceea ce el socotea a fi bunul lui
spiritual cel mai de preţ era conştientizarea permanentă a prezenţei lui Isus.
5
Nimic nu-l încuraja atât de tare, spunea el, ca realizarea faptului că Isus era
întotdeauna cu el, că era o prezenţă reală pentru el; şi acest lucru era adevărat,
independent de simţirile sale, independent de meritele sale şi independent de
conceptele sale despre cum Îşi manifestă Isus prezenţa. Mai mult, el a spus că
Cristos era căminul gândurilor sale. Ori de câte ori mintea sa era liberă de alte
probleme, ea se întorcea spre Cristos; el vorbea cu voce tare cu Cristos, când
era singur – pe stradă, oriunde – la fel de degajat şi de natural ca şi atunci când
vorbea cu un prieten pământesc. Atât de reală era pentru el prezenţa lui Isus.
Câteva luni mai târziu mă aflam în Edinburgh, luând parte la Conferinţa
Misionară Mondială, şi am aflat că un frate, ale cărui scrieri mă ajutaseră
enorm, avea să vorbească la strângerea pentru bărbaţi de duminică dupămasa,
pe tema „Resursele vieţii creştine”. Am mers plin de dorinţa de a-l
asculta. Mă aşteptam ca el să ne prezinte o listă de lucruri concrete pe care să
le împlinim pentru a ne fi întărită viaţa de credinţă; şi ştiam că aveam nevoie
de ele. Dar cuvintele lui de început mi-au arătat greşeala mea şi, în acelaşi
timp, au făcut ca să-mi tresalte inima de o nouă bucurie. Ceea ce el a spus a
fost ceva de felul următor:


„Resursele vieţii creştine, prietenii mei, sunt pur şi simplu Isus Cristos.”
Asta a fost tot. Dar a fost îndeajuns. Eu încă nu înţelesesem acest lucru;
dar aceasta încercaseră să-mi spună toţi aceşti oameni. Mai târziu, pe când
discutam cu vorbitorul despre nevoile şi dificultăţile mele personale, el a spus,
simplu şi sincer: „O, domnule Trumbull, dacă ne-am baza pe Cristos printr-o
credinţă mai îndrăzneaţă, El ar putea să facă pentru noi cu mult mai mult.”
Înainte să părăsesc Marea Britanie, m-am confruntat din nou cu gândul
care mă depăşea - un Cristos pe care eu nu-L cunoşteam încă – într-o predică
pe care un prieten de-al meu a rostit-o în biserica sa din Londra, într-o seară
de duminică din iunie. Textul său a fost Filipeni 1:21 „Pentru mine a trăi este
Cristos”. Era aceeaşi temă – descoperirea „vieţii care este Cristos”, Cristos ca
viaţă în întregime, ca singura viaţă. Nu am înţeles tot ce a vorbit, şi, vag, am ştiut
că eu nu aveam acel lucru despre care ne vorbea el. Dar am vrut să citesc din
nou predica şi am luat cu mine manuscrisul după ce m-am despărţit de el.


Era cam pe la mijlocul lunii august când a apărut o criză ân viaţa mea.
Participam la o conferinţă misionară de tineret şi am avut o săptămână
de lucru zilnic, lucru pentru care mă simţeam iremediabil şi îngrozitor de
nepotrivit şi incompetent. Căci cele câteva săptămâni anterioare conferinţei
fuseseră una din perioadele mele de coborâş spiritual, şi nu urcuş, cu toată
pierderea şi eşecul şi înfrângerea pe care le înregistrează fără doar şi poate o
astfel de perioadă.
6
În prima seară a acestei conferinţe, un episcop misionar ne-a vorbit
despre Apa Vieţii. El ne-a spus că dorinţa şi planul lui Cristos sunt ca fiecare
urmaş al Său să fie un izvor de apă vie, apa vieţii care ţâşneşte tot timpul
către ceilalţi, nu intermitent, nu cu întrerupere, ci într-un flux continuu şi
irezistibil. Pentru aceasta, a spus el, avem chiar cuvântul lui Cristos, şi l-a citat:
„Cel care crede în Mine, din inima Lui vor curge râuri de apă vie.” A spus că
sunt unii creştini care au puţină apă a vieţii, o strâng în găleţi mici şi din când
în când, precum roata de grădinărie pentru irigat din India, care tot scârţâie
şi scrâşneşte; în timp ce, din vieţile altora, apa vieţii curge tot timpul într-un
şuvoi bogat, aducător de viaţă, pe care nimic nu-l poate stăvili. Apoi a povestit
despre o femeie bătrână din Orient, a cărei uimitoare slujire prin mărturisirea
lui Cristos, ne făcea de ruşine pe noi, cei care ascultam. Ea Îl cunoştea pe
Cristos numai de un an.


În dimineaţa următoare, duminica, singur în cameră, m-am rugat lui
Dumnezeu şi I-am cerut să-mi arate calea de ieşire. Dacă exista o înţelegere a
lui Cristos pe care eu n-o deţineam, şi de care aveam nevoie pentru că ea părea
să fie secretul unor vieţi pe care le văzusem sau de care auzisem, o înţelegere
mai bună decât ceea ce avusesem eu până atunci, şi care mă depăşea, I-am
cerut lui Dumnezeu să mi-o dea. Aveam cu mine predica pe care o ascultasem,
„Pentru mine a trăi este Cristos”. M-am ridicat de pe genunchi şi am studiato.
Apoi m-am rugat din nou. Şi Dumnezeu, în îndelunga Lui răbdare, iertare
şi dragoste, mi-a dat ce am cerut. Mi-a dat un Cristos nou – am dobândit o
înţelegere complet nouă a lui Cristos şi o conştientizare a prezenţei Lui
În ce a constat schimbarea? Este greu de exprimat în cuvinte, şi totuşi, oh,
ea este atât de nouă, de reală, de minunată, şi lucrătoare de minuni, atât în
viaţa mea, cât şi în vieţile altora.


Am realizat pentru prima dată că referinţele multiple din Noul Testament
de genul: Cristos în voi şi voi în Cristos, Cristos, viaţa noastră, şi a rămâne
în Cristos sunt un fapt binecuvântat, la propriu, real, nu sunt figuri de stil.
Cum mai pulsa de noua viaţă capitolul 15 din Ioan, acum când îl citeam! Şi
capitolul 3 din Efeseni, de la versetul 14 până la versetul 21. Şi Galateni 2:20.
Şi Filipeni 1:21.
Ceea ce vreau să spun este următorul lucru: Eu Îl cunoscusem pe Cristos
ca Mântuitor al meu; dar Îl priveam ca pe un Mântuitor exterior, Unul care a
făcut o lucrare de mântuire pentru mine din afară, cum ar veni; Unul care era
gata să Se apropie şi să-mi stea alături, să mă ajute în toate nevoile mele, să-mi
dea putere, tărie şi mântuire. Dar acum cunoşteam ceva mai bun de-atât. În
cele din urmă am înţeles că Isus Cristos Se afla literalmente, în mod efectiv în


7
mine; şi chiar mai mult de-atât: El Însuşi Se făcuse viaţa mea, luându-mă în
uniune cu El – trupul, mintea şi duhul meu – deşi eu continuam să am propria
mea identitate, voinţă liberă şi responsabilitate morală deplină. Nu era aceasta
mai bine decât să-L am doar ca pe un ajutor, sau chiar ca pe un Mântuitor
exterior: să-L am pe Isus Cristos, pe Dumnezeu Fiul, ca propria mea viaţă?
Aceasta însemna că nu mai era nevoie să Îi cer să mă ajute, ca şi cum El ar fi
o Persoană, iar eu o altă persoană, ci mai degrabă să-I cer să Îşi facă lucrarea,
voia, în mine, cu mine şi prin mine. Trupul meu era al Lui, mintea mea era a
Lui, voinţa mea era a Lui, duhul meu era al Lui; şi nu doar că Îi aparţineau, ci,
literalmente, erau parte din El. Ceea ce mi-a cerut El să recunosc a fost faptul
că „am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc… , dar nu mai trăiesc eu,
ci Cristos trăieşte în mine.” Isus Cristos devenise viaţa mea – nu era o figură
de stil, reţineţi, ci un fapt real, la fel de real precum faptul că un anume copac
a fost transformat în acest birou pe care îmi odihnesc mâinile. Căci „trupurile
voastre sunt mădulare ale lui Cristos”; şi „voi sunteţi trupul lui Cristos”.


Vă miraţi că Pavel a putut să spună cu o bucurie vibrantă şi plin de exaltare:
„Pentru mine a trăi este Cristos”? El nu a spus, după cum presupuneam eu
mai înainte, în mod greşit, că trebuie să spun: „Pentru mine a trăi înseamnă a
fi ca şi Cristos”, nici „Pentru mine a trăi înseamnă a primi ajutorul lui Cristos”,
nici „Pentru mine a trăi înseamnă a-L sluji pe Cristos”. Nu; el a trecut dincolo
de toate acestea, ajungând la afirmaţia cutezătoare, glorioasă şi tainică „Pentru
mine a trăi este Cristos”. Nu înţelesesem niciodată înainte acest verset. Acum,
datorită faptului că mi S-a dăruit pe Sine Însuşi, încep să întrevăd câte ceva
din minunata lui semnificaţie.


În acest fel cunosc, pentru mine însumi, că există o viaţă care învinge, şi
aceasta este viaţa lui Isus Cristos; şi ea poate să fie viaţa noastră, dacă cerem
aceasta, dacă – printr-o predare absolută, necondiţionată a vieţilor noastre
Lui, a voinţei noastre voinţei Lui, făcându-L Stăpân peste viaţa noastră,
precum şi Mântuitor al nostru – Îl lăsăm să intre, să ne ocupe fiinţa, să ne
inunde cu Sine Însuşi, da, să ne umple cu Sine Însuşi „până la toată plinătatea
lui Dumnezeu”.
Care a fost rezultatul? Mi-a adus această experienţă doar o concepţie
intelectuală nouă despre Cristos, una mai interesantă şi mai satisfăcătoare decât
cea dintâi? Dacă ar fi fost numai atâta, puţine lucruri aş avea să vă spun astăzi.
Nu; a fost o schimbare a vieţii mele, o schimbare revoluţionară, din temelii,
înăuntru şi în afară. Şi ştiţi că, dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă.
Să nu vă gândiţi că promovez o teorie greşită, dezechilibrată, potrivit căreia,
atunci când un om Îl primeşte pe Cristos ca plinătate a vieţii lui, acel om nu mai


8
poate păcătui iarăşi. „Viaţa care este Cristos” ne lasă liberă voinţa; cu această voinţă
liberă noi ne putem împotrivi lui Cristos; şi viaţa mea, din momentul experienţei
celei noi de care vă vorbesc, a înregistrat multe păcate prin împotrivire. Dar am
învăţat că restabilirea după cădere poate fi în mod supranatural binecuvântată,
instantanee şi completă. Am învăţat că, dacă mă încred în Cristos şi mă supun Lui,
nu mai este nevoie să lupt împotriva păcatului, ci am parte de o eliberare totală
de sub puterea păcatului şi chiar de dorinţa de a păcătui. Am învăţat că această
libertate, care înseamnă mai mult decât a cuceri, se menţine constantă atâta vreme
cât recunosc că Cristos este viaţa mea stăpânitoare, care mă curăţeşte.
Cele trei mari lipsuri sau nevoi de care v-am vorbit la început au fost
rezolvate în mod miraculos.


1. A urmat o părtăşie cu Dumnezeu complet diferită şi infinit mai bună
decât orice cunoscusem până atunci în viaţa mea.
2. A urmat o biruinţă de o natură complet nouă - biruinţă prin eliberare
- asupra anumitor păcate care reveneau obsedat (păcate vechi care mă sufocau
şi mă nenoroceau), atunci când m-am încrezut în Cristos pentru această
eliberare.
3. Şi, în fine, rezultatele spirituale din slujire mi-au adus din bucuria cerului,
aşa cum nu am crezut că este posibil pe pământ. Şase din prietenii mei cei mai
apropiaţi, cei mai mulţi dintre ei creştini maturi, au avut şi ei parte în curând
de revoluţionarea vieţii lor de către Cristos, după ce L-au apucat în acest mod
nou şi L-au primit ca plinătate a lui Dumnezeu. Doi dintre ei erau mamă şi
fiu, fiul - un tânăr om de afaceri de douăzeci şi cinci de ani. Un altul a fost
manager general la una dintre cele mai mari firme de afaceri din Philadelphia.
Deşi fusese un creştin consacrat şi activ ani la rândul, el a început să-L lase pe
Cristos să lucreze prin el, într-un mod nou, în vieţile multor asociaţi de-ai lui,
şi în vieţile multora dintre agenţii săi comerciali din toată ţară. Un om cărunt
de peste şaptezeci de ani a găsit acea pace în viaţă şi bucurie în rugăciune la
care nu mai sperase de multă vreme, căci i se păruseră imposibil de obţinut.
Viaţa este destul de bogată în dovezi ale minunilor pe care Cristos doreşte şi
poate să le facă în alte vieţi, prin oricine care doar răsuceşte cheia, ca Cristos
să intre în fiinţa lui şi s-o ocupe în întregime.


Isus Cristos nu vrea să fie Cel care ne ajută; El vrea să fie viaţa noastră. El
nu vrea ca noi să lucrăm pentru El, ci. vrea să-L lăsăm pe El să-Şi facă lucrarea
prin noi, folosindu-Se de noi aşa cum noi folosim un creion pentru scris
– chiar şi mai bine, folosindu-ne ca pe unul din degetele mâinii Sale.
Când viaţa noastră nu numai că-I aparţine lui Cristos, ci este Cristos, ea
va fi o viaţă învingătoare; căci El nu poate să dea greş. Iar o viaţă învingătoare


9
este o viaţă aducătoare de roadă, o viaţă de slujire. La urma urmei, doar o
mică porţiune din viaţă, o porţiune complet negativă, trebuie învinsă; trebuie,
de asemenea, să aducem roadă în caracter şi slujire, dacă Cristos este viaţa
noastră. Şi vom aduce roadă – pentru că Cristos este viaţa noastră. „El nu Se
poate tăgădui pe Sine”; „El n-a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească”. Slujirea
noastră va fi complet diferită, pe măsură ce Îl lăsăm pe Cristos să slujească
altora prin noi, folosindu-Se de noi. Aducerea de roade şi slujirea constante
trebuie să fie prin credinţa în El; lucrările noastre sunt rezultatul Vieţii Sale
din noi, nu condiţia sau secretul sau cauza acestei Vieţi.
Condiţiile primirii lui Cristos ca plinătate a vieţii sunt numai două –
desigur, după ce L-am acceptat personal pe Cristos ca Mântuitor al nostru, ca
Cel care ne-a scăpat de vină şi de consecinţele păcatului nostru - prin sângele
Lui vărsat şi prin moartea Lui în locul nostru, purtând păcatele noastre.


1. Predarea absolută şi necondiţionată lui Cristos, ca Stăpân peste tot ceea
ce suntem şi avem, spunându-I lui Dumnezeu că suntem gata acum ca toată
voia Lui să fie împlinită în viaţa noastră, în fiecare detaliu, indiferent cât ne-ar
costa.
2. Credinţa că Dumnezeu ne-a eliberat complet de legea păcatului
(Romani 8:2) – nu că va face acest lucru, ci că l-a făcut deja. Totul depinde
acum de acest al doilea pas, acest act liniştit al credinţei. Credinţa trebuie să-L
creadă pe Dumnezeu în absenţa totală a oricărui simţământ sau dovezi. Căci
Cuvântul lui Dumnezeu este mai sigur, este mai bun şi mai categoric decât
orice dovadă. Trebuie să spunem, cu o credinţă oarbă dacă e cazul: „Eu ştiu că
Domnul meu răspunde tuturor nevoilor mele acum (chiar nevoii de credinţă),
pentru că harul Lui este îndeajuns pentru mine.”
Şi reţineţi că Cristos Însuşi este mai bun decât oricare din binecuvântările
Sale; mai bun decât puterea sau biruinţa sau slujirea pe care le dă El. Cristos
generează puterea spirituală, dar El este mai bun decât acea putere. El este
ce are Dumnezeu mai bun. El este Dumnezeu. Şi noi putem să avem Acest
bun de mare preţ: putem să Îl avem pe Cristos, predându-ne Lui în totalitate,
abandonându-ne în mâna Lui în aşa măsură, încât să nu mai fim noi cei care
trăim, ci Cristos să trăiască în noi. 
Vrei tu să-L primeşti pe Cristos în acest fel?