Adevăratul har
Adevăratul har al lui Dumnezeu în care staţi – 1 Petru 5.12
Dumnezeu ne este descoperit ca „Dumnezeul oricărui har”, iar poziţia care ni se oferă este aceea în care „gustăm că Domnul este bun” (sau, „plin de har”). Cât de des ne este greu să credem că Domnul este bun! Sentimentul firesc al inimilor noastre este acesta: „Ştiu ca eşti un om aspru”; în fiecare dintre noi este o totală neînţelegere a harului lui Dumnezeu.
Unii gândesc că acest har ar avea în sine ideea că Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dar nu este nicidecum aşa: harul arată că păcatul este un lucru atât de îngrozitor, încât Dumnezeu nu-l poate suporta. Dacă ar sta în puterea omului ca, după ce a făcut răul, să-şi îndrepte calea şi să-şi corecteze firea în aşa fel încât să poată fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de har. Însuşi faptul că Dumnezeu lucrează în har dovedeşte că păcatul este un lucru atât de îngrozitor sau de înfiorător, încât starea omului este în întregime ruinată şi fără speranţă, deoarece este un păcătos, şi că nimic altceva decât numai harul pur va putea răspunde nevoilor lui.
Avem de învăţat ce este Dumnezeu pentru noi, iar aceasta nu prin raţionamentele noastre, ci prin revelaţia pe care El ne-a dat-o despre Sine Însuşi, anume că El este „Dumnezeul oricărui har”. Din clipa în care înţeleg că sunt un păcătos şi că Domnul a venit la mine pentru că El cunoştea întinderea şi nenorocirea păcatului meu, înţeleg de asemenea ce mare este harul. Credinţa îmi arată că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi nu că păcatul meu este mai mare decât Dumnezeu.
Domnul despre care ştiu că Şi-a dat viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am de-a face în zilele vieţii mele şi tot felul Lui de a lucra faţă de mine se întemeiază pe acelaşi principiu al harului. Secretul creşterii spirituale este de a privi la Domnul Isus ca fiind Dumnezeul harului. Cât este de preţios şi de încurajator să ştiu că, în orice clipă a vieţii mele, Isus are faţă de mine aceeaşi dragoste ca aceea pe care a avut-o atunci când a murit pe cruce pentru mine!
Iată un adevăr de care ar trebui să ne aducem aminte în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. Să presupunem, de exemplu, că aş avea un caracter defectuos, care mi s-ar părea greu de corectat. Dacă mă adresez lui Isus ca Prietenului meu, El îmi dă puterea de care am nevoie pentru a mă corecta. Credinţa ar trebui să fie astfel mereu la lucru împotriva ispitelor, nu eforturile mele, care se vor dovedi întotdeauna zadarnice. Izvorul puterii adevărate este sentimentul că Domnul este plin de har. Omul firesc nu-L recunoaşte niciodată pe Hristos ca fiind singurul izvor al puterii şi al binecuvântărilor. Când comuniunea mea cu Domnul este întreruptă, inima mea firească va spune: „Trebuie să-mi îndrept starea, înainte de a putea merge înaintea lui Hristos”. Însă, „El este plin de har” şi, cunoscând aceasta, singurul lucru pe care îl am de făcut este să mă întorc la El de îndată, aşa cum sunt, şi după aceea să mă umilesc adânc înaintea Lui. Numai în El voi găsi ceea ce poate restabili sufletul meu. Smerirea înaintea Lui este singura smerire adevărată. Dacă voi recunoaşte în prezenţa Lui că sunt exact ceea ce sunt, voi descoperi că El arată faţă de mine har şi nimic altceva decât har.
Isus este Cel care dă o pace durabilă sufletelor noastre, nu părerea noastră despre noi înşine. Credinţa nu socoteşte niciodată ceea ce este în noi înşine ca temelie a odihnei. Ea primeşte, iubeşte şi respectă descoperirea pe care o dă Dumnezeu şi gândurile lui Dumnezeu cu privire la Isus, în care El Îşi găseşte toată plăcerea. Dacă El are preţ şi pentru sufletele noastre, dacă ochii noştri şi inimile noastre se preocupă numai cu El, deşertăciunea şi păcatul care ne înconjoară nu vor avea influenţă asupra noastră. Aceasta va constitui, de asemenea, puterea noastră împotriva păcatului şi a stricăciunii propriilor noastre inimi. Tot ce văd în mine, în afară de El, este păcat; dar ceea ce mă face smerit nu este preocuparea cu păcatele mele, nici cu firea mea păcătoasă, ci dimpotrivă, este preocuparea cu Domnul Isus şi cugetarea la perfecţiunea Persoanei Sale. Este bine să terminăm cu noi înşine şi să nu mai avem de-a face decât cu Isus. Avem dreptul să uităm de păcatele noastre şi de orice altceva, în afară de Isus.
Nimic nu este mai greu pentru noi decât să păstrăm un simţământ al harului – să rămânem, în mod practic, conştienţi că nu suntem sub lege, ci sub har. Prin har ne este întărită inima, dar nimic nu este mai greu decât sa înţelegem cu adevărat plinătatea harului, a acestui „har al lui Dumnezeu în care suntem”, şi să umblăm în puterea care decurge din această poziţie.
Numai în prezenţa lui Dumnezeu putem cunoaşte harul, iar privilegiul nostru este să fim în prezenţa Lui. Îndată ce ne depărtăm de prezenţa Lui, gândurile noastre ne năpădesc, iar ele nu pot să ajungă la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi, nu pot să se înalţe până la „harul lui Dumnezeu”.
Dacă aş gândi că aş avea chiar şi cel mai neînsemnat drept la ceva, aceasta n-ar mai fi harul curat şi liber, n-ar mai fi „harul lui Dumnezeu”. Numai în comuniune cu El suntem în stare să măsurăm orice lucru cu harul Său. Când păstrăm simţământul prezenţei lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca ceva să ne tulbure – nici chiar starea Adunării – căci ne bazăm pe Dumnezeu şi toate lucrurile sunt atunci pentru noi, într-o sferă în care se arată harul Său.
Adevăratul izvor al puterii noastre de creştini este să avem gânduri foarte clare cu privire la har; iar secretul întregii sfinţenii, al păcii şi al liniştei duhului este să păstrăm simţământul harului, în prezenţa lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu este atât de nemărginit, atât de complet, atât de desăvârşit, încât, dacă pentru o clipă ne-am depărta de prezenţa Lui, nu am mai avea o apreciere dreaptă a harului, nu am mai avea puterea să-l înţelegem. Iar dacă am căuta să-l înţelegem în afara prezenţei lui Dumnezeu, n-am face altceva decât să-l schimbăm în desfrâu. Ne întrebăm cum este harul? El nu are hotare. Oricum am fi noi (şi nu am putea fi mai răi decât suntem), Dumnezeu este dragoste faţă de noi. Nici bucuria şi nici pacea noastră nu depind de ceea ce suntem noi pentru Dumnezeu, ci de ceea ce este El pentru noi – şi exact aceasta înseamnă har.
Harul este descoperirea preţioasă că, prin Isus, orice păcat şi tot răul care este în noi au fost înlăturate. Un singur păcat este mai îngrozitor înaintea ochilor lui Dumnezeu decât sunt mii de păcate înaintea ochilor noştri. Totuşi, cu toate că El are o cunoaştere desăvârşită cu privire la ceea ce suntem noi, lui Dumnezeu Îi face plăcere să nu fie altceva faţă de noi decât dragoste.
În capitolul 7 al Epistolei către Romani ne este descrisă starea unui suflet adus la viaţă, dar ale cărui gânduri se concentrează în totalitate asupra lui însuşi. Un astfel de suflet nu cunoaşte harul, nu cunoaşte faptul simplu că, oricare ar fi starea noastră, Dumnezeu este dragoste şi nimic altceva decât dragoste faţă de noi. În loc să privească la Dumnezeu, el nu spune altceva decât „eu”, „al meu”, „mie”, „în mine” etc. Credinţa priveşte la Dumnezeu, aşa cum El însuşi S-a descoperit în har. Eu însumi, persoana mea, starea mea nu pot fi obiecte ale credinţei, deoarece credinţa nu are ca obiect ceea ce este în inima mea, ci descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine Însuşi în har.
Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu, nu la ceea ce suntem noi, cu excepţia faptului că întinderea pe care o au păcatele noastre nu face altceva decât să slăvească imensitatea „harului lui Dumnezeu”. Trebuie, de asemenea, să ne amintim că harul are ca obiect şi ca efect strâns legat de el să aducă sufletele noastre în comuniunea cu Dumnezeu, să ne sfinţească şi să ne înveţe să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu. Cunoaşterea harului este adevăratul izvor al sfinţirii.
Biruinţa harului se arată prin aceasta: atunci când vrăjmăşia omului L-a alungat pe Isus de pe pământ, Dumnezeu a adus mântuirea prin chiar acest fapt. El venise să ispăşească păcatele chiar ale celor care L-au lepădat! Alături de arătarea cea mai completă a păcatului omului, credinţa vede desfăşurarea cea mai completă a harului lui Dumnezeu. Dacă am chiar şi cea mai neînsemnată ezitare cu privire la dragostea lui Dumnezeu, mă depărtez de har. Prin urmare, voi spune: „Sunt nenorocit, pentru că nu sunt ceea ce aş dori să fiu”. Dar, mai degrabă, ar trebui să mă întreb: „Este Dumnezeu ceea ce doresc să fie? Este Isus tot ceea ce mi-aş putea dori?”. Dacă înţelegerea a ceea ce sunt, a ceea ce se află în mine însumi are un alt rezultat decât a mări adorarea mea pentru ceea ce este Dumnezeu, atunci înseamnă că nu mă aflu pe terenul harului curat, chiar dacă această înţelegere a condus la smerirea mea. Există nemulţumire şi neîncredere în duhul meu? S-ar putea ca lucrurile să stea aşa din pricină că spun: „eu”, „al meu”, „mie”, şi pierd din vedere harul lui Dumnezeu.
Este mai de folos să fim ocupaţi cu ceea ce este Dumnezeu, decât cu ceea ce suntem noi. Dacă privim la noi înşine, aceasta este o dovadă de mândrie – arătăm că nu suntem cu adevărat conştienţi de faptul că nu suntem buni de nimic. Şi, până ce nu am înţeles acest lucru, nu ne putem întoarce în întregime privirile de la noi înşine, pentru a le îndrepta către Dumnezeu. Privind la Hristos, privilegiul nostru este de a uita de noi înşine. Adevărata smerenie constă nu atât în a gândi rău despre noi, cât în a nu gândi deloc la noi. Sunt atât de rău, încât nu merit să mă gândesc la mine. Lucrul de care am nevoie este să uit de mine însumi şi să privesc la Dumnezeu, la Acela care este vrednic să-mi preocupe toate gândurile. Şi cu siguranţă că rezultatul acestui lucru va fi că harul Lui ne va smeri.
Preaiubiţilor, dacă am putea spune ca în Romani 7: „Ştiu că în mine, adică în firea mea pământească, nu locuieşte nimic bun”, aceasta ar fi de ajuns pentru noi! Să ne îndreptăm deci gândurile spre Acela care a avut faţă de noi „gânduri de pace şi nu de rău”, cu mult înainte ca noi să ne fi gândit la noi înşine. Să privim atenţi la gândurile Sale de har faţă de noi şi să reţinem acest cuvânt al credinţei: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”.
Unii gândesc că acest har ar avea în sine ideea că Dumnezeu ar trece cu vederea păcatul. Dar nu este nicidecum aşa: harul arată că păcatul este un lucru atât de îngrozitor, încât Dumnezeu nu-l poate suporta. Dacă ar sta în puterea omului ca, după ce a făcut răul, să-şi îndrepte calea şi să-şi corecteze firea în aşa fel încât să poată fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de har. Însuşi faptul că Dumnezeu lucrează în har dovedeşte că păcatul este un lucru atât de îngrozitor sau de înfiorător, încât starea omului este în întregime ruinată şi fără speranţă, deoarece este un păcătos, şi că nimic altceva decât numai harul pur va putea răspunde nevoilor lui.
Avem de învăţat ce este Dumnezeu pentru noi, iar aceasta nu prin raţionamentele noastre, ci prin revelaţia pe care El ne-a dat-o despre Sine Însuşi, anume că El este „Dumnezeul oricărui har”. Din clipa în care înţeleg că sunt un păcătos şi că Domnul a venit la mine pentru că El cunoştea întinderea şi nenorocirea păcatului meu, înţeleg de asemenea ce mare este harul. Credinţa îmi arată că Dumnezeu este mai mare decât păcatul meu şi nu că păcatul meu este mai mare decât Dumnezeu.
Domnul despre care ştiu că Şi-a dat viaţa pentru mine este acelaşi Domn cu care am de-a face în zilele vieţii mele şi tot felul Lui de a lucra faţă de mine se întemeiază pe acelaşi principiu al harului. Secretul creşterii spirituale este de a privi la Domnul Isus ca fiind Dumnezeul harului. Cât este de preţios şi de încurajator să ştiu că, în orice clipă a vieţii mele, Isus are faţă de mine aceeaşi dragoste ca aceea pe care a avut-o atunci când a murit pe cruce pentru mine!
Iată un adevăr de care ar trebui să ne aducem aminte în împrejurările cele mai obişnuite ale vieţii. Să presupunem, de exemplu, că aş avea un caracter defectuos, care mi s-ar părea greu de corectat. Dacă mă adresez lui Isus ca Prietenului meu, El îmi dă puterea de care am nevoie pentru a mă corecta. Credinţa ar trebui să fie astfel mereu la lucru împotriva ispitelor, nu eforturile mele, care se vor dovedi întotdeauna zadarnice. Izvorul puterii adevărate este sentimentul că Domnul este plin de har. Omul firesc nu-L recunoaşte niciodată pe Hristos ca fiind singurul izvor al puterii şi al binecuvântărilor. Când comuniunea mea cu Domnul este întreruptă, inima mea firească va spune: „Trebuie să-mi îndrept starea, înainte de a putea merge înaintea lui Hristos”. Însă, „El este plin de har” şi, cunoscând aceasta, singurul lucru pe care îl am de făcut este să mă întorc la El de îndată, aşa cum sunt, şi după aceea să mă umilesc adânc înaintea Lui. Numai în El voi găsi ceea ce poate restabili sufletul meu. Smerirea înaintea Lui este singura smerire adevărată. Dacă voi recunoaşte în prezenţa Lui că sunt exact ceea ce sunt, voi descoperi că El arată faţă de mine har şi nimic altceva decât har.
Isus este Cel care dă o pace durabilă sufletelor noastre, nu părerea noastră despre noi înşine. Credinţa nu socoteşte niciodată ceea ce este în noi înşine ca temelie a odihnei. Ea primeşte, iubeşte şi respectă descoperirea pe care o dă Dumnezeu şi gândurile lui Dumnezeu cu privire la Isus, în care El Îşi găseşte toată plăcerea. Dacă El are preţ şi pentru sufletele noastre, dacă ochii noştri şi inimile noastre se preocupă numai cu El, deşertăciunea şi păcatul care ne înconjoară nu vor avea influenţă asupra noastră. Aceasta va constitui, de asemenea, puterea noastră împotriva păcatului şi a stricăciunii propriilor noastre inimi. Tot ce văd în mine, în afară de El, este păcat; dar ceea ce mă face smerit nu este preocuparea cu păcatele mele, nici cu firea mea păcătoasă, ci dimpotrivă, este preocuparea cu Domnul Isus şi cugetarea la perfecţiunea Persoanei Sale. Este bine să terminăm cu noi înşine şi să nu mai avem de-a face decât cu Isus. Avem dreptul să uităm de păcatele noastre şi de orice altceva, în afară de Isus.
Nimic nu este mai greu pentru noi decât să păstrăm un simţământ al harului – să rămânem, în mod practic, conştienţi că nu suntem sub lege, ci sub har. Prin har ne este întărită inima, dar nimic nu este mai greu decât sa înţelegem cu adevărat plinătatea harului, a acestui „har al lui Dumnezeu în care suntem”, şi să umblăm în puterea care decurge din această poziţie.
Numai în prezenţa lui Dumnezeu putem cunoaşte harul, iar privilegiul nostru este să fim în prezenţa Lui. Îndată ce ne depărtăm de prezenţa Lui, gândurile noastre ne năpădesc, iar ele nu pot să ajungă la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu cu privire la noi, nu pot să se înalţe până la „harul lui Dumnezeu”.
Dacă aş gândi că aş avea chiar şi cel mai neînsemnat drept la ceva, aceasta n-ar mai fi harul curat şi liber, n-ar mai fi „harul lui Dumnezeu”. Numai în comuniune cu El suntem în stare să măsurăm orice lucru cu harul Său. Când păstrăm simţământul prezenţei lui Dumnezeu, este cu neputinţă ca ceva să ne tulbure – nici chiar starea Adunării – căci ne bazăm pe Dumnezeu şi toate lucrurile sunt atunci pentru noi, într-o sferă în care se arată harul Său.
Adevăratul izvor al puterii noastre de creştini este să avem gânduri foarte clare cu privire la har; iar secretul întregii sfinţenii, al păcii şi al liniştei duhului este să păstrăm simţământul harului, în prezenţa lui Dumnezeu.
Harul lui Dumnezeu este atât de nemărginit, atât de complet, atât de desăvârşit, încât, dacă pentru o clipă ne-am depărta de prezenţa Lui, nu am mai avea o apreciere dreaptă a harului, nu am mai avea puterea să-l înţelegem. Iar dacă am căuta să-l înţelegem în afara prezenţei lui Dumnezeu, n-am face altceva decât să-l schimbăm în desfrâu. Ne întrebăm cum este harul? El nu are hotare. Oricum am fi noi (şi nu am putea fi mai răi decât suntem), Dumnezeu este dragoste faţă de noi. Nici bucuria şi nici pacea noastră nu depind de ceea ce suntem noi pentru Dumnezeu, ci de ceea ce este El pentru noi – şi exact aceasta înseamnă har.
Harul este descoperirea preţioasă că, prin Isus, orice păcat şi tot răul care este în noi au fost înlăturate. Un singur păcat este mai îngrozitor înaintea ochilor lui Dumnezeu decât sunt mii de păcate înaintea ochilor noştri. Totuşi, cu toate că El are o cunoaştere desăvârşită cu privire la ceea ce suntem noi, lui Dumnezeu Îi face plăcere să nu fie altceva faţă de noi decât dragoste.
În capitolul 7 al Epistolei către Romani ne este descrisă starea unui suflet adus la viaţă, dar ale cărui gânduri se concentrează în totalitate asupra lui însuşi. Un astfel de suflet nu cunoaşte harul, nu cunoaşte faptul simplu că, oricare ar fi starea noastră, Dumnezeu este dragoste şi nimic altceva decât dragoste faţă de noi. În loc să privească la Dumnezeu, el nu spune altceva decât „eu”, „al meu”, „mie”, „în mine” etc. Credinţa priveşte la Dumnezeu, aşa cum El însuşi S-a descoperit în har. Eu însumi, persoana mea, starea mea nu pot fi obiecte ale credinţei, deoarece credinţa nu are ca obiect ceea ce este în inima mea, ci descoperirea pe care Dumnezeu a făcut-o despre Sine Însuşi în har.
Harul se referă la ceea ce este Dumnezeu, nu la ceea ce suntem noi, cu excepţia faptului că întinderea pe care o au păcatele noastre nu face altceva decât să slăvească imensitatea „harului lui Dumnezeu”. Trebuie, de asemenea, să ne amintim că harul are ca obiect şi ca efect strâns legat de el să aducă sufletele noastre în comuniunea cu Dumnezeu, să ne sfinţească şi să ne înveţe să-L cunoaştem şi să-L iubim pe Dumnezeu. Cunoaşterea harului este adevăratul izvor al sfinţirii.
Biruinţa harului se arată prin aceasta: atunci când vrăjmăşia omului L-a alungat pe Isus de pe pământ, Dumnezeu a adus mântuirea prin chiar acest fapt. El venise să ispăşească păcatele chiar ale celor care L-au lepădat! Alături de arătarea cea mai completă a păcatului omului, credinţa vede desfăşurarea cea mai completă a harului lui Dumnezeu. Dacă am chiar şi cea mai neînsemnată ezitare cu privire la dragostea lui Dumnezeu, mă depărtez de har. Prin urmare, voi spune: „Sunt nenorocit, pentru că nu sunt ceea ce aş dori să fiu”. Dar, mai degrabă, ar trebui să mă întreb: „Este Dumnezeu ceea ce doresc să fie? Este Isus tot ceea ce mi-aş putea dori?”. Dacă înţelegerea a ceea ce sunt, a ceea ce se află în mine însumi are un alt rezultat decât a mări adorarea mea pentru ceea ce este Dumnezeu, atunci înseamnă că nu mă aflu pe terenul harului curat, chiar dacă această înţelegere a condus la smerirea mea. Există nemulţumire şi neîncredere în duhul meu? S-ar putea ca lucrurile să stea aşa din pricină că spun: „eu”, „al meu”, „mie”, şi pierd din vedere harul lui Dumnezeu.
Este mai de folos să fim ocupaţi cu ceea ce este Dumnezeu, decât cu ceea ce suntem noi. Dacă privim la noi înşine, aceasta este o dovadă de mândrie – arătăm că nu suntem cu adevărat conştienţi de faptul că nu suntem buni de nimic. Şi, până ce nu am înţeles acest lucru, nu ne putem întoarce în întregime privirile de la noi înşine, pentru a le îndrepta către Dumnezeu. Privind la Hristos, privilegiul nostru este de a uita de noi înşine. Adevărata smerenie constă nu atât în a gândi rău despre noi, cât în a nu gândi deloc la noi. Sunt atât de rău, încât nu merit să mă gândesc la mine. Lucrul de care am nevoie este să uit de mine însumi şi să privesc la Dumnezeu, la Acela care este vrednic să-mi preocupe toate gândurile. Şi cu siguranţă că rezultatul acestui lucru va fi că harul Lui ne va smeri.
Preaiubiţilor, dacă am putea spune ca în Romani 7: „Ştiu că în mine, adică în firea mea pământească, nu locuieşte nimic bun”, aceasta ar fi de ajuns pentru noi! Să ne îndreptăm deci gândurile spre Acela care a avut faţă de noi „gânduri de pace şi nu de rău”, cu mult înainte ca noi să ne fi gândit la noi înşine. Să privim atenţi la gândurile Sale de har faţă de noi şi să reţinem acest cuvânt al credinţei: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?”.
