 |
| George Cutting 1843-1934 |
Certitudine
Bucurie Partea III
„Îl cunosc prea bine pentru a mă încrede în el.”
„Dar spune-mi, cum îţi dai seama că nu îl crezi? Privești în tine, la credinţa sau sentimentele tale?”
„Nu”, vei răspunde tu, „mă gândesc la omul
care mi-a adus mesajul”.
Chiar atunci sosește un vecin, care îţi spune: „Șeful gării a fost călcat de un tren în noaptea asta și a murit pe loc.” După ce pleacă vecinul, te aud spunând cu prudenţă: „Păi, acum cred în parte, căci acest vecin, din câte îmi amintesc, nu m-a înșelat decât o dată, deși ne cunoaștem din copilărie”.
Dar eu te întreb din nou: „De data aceasta ai privit la credinţa ta, din moment ce știi că îl crezi în parte?”
„Nu”, îmi
repeţi
tu,
„mă
gândesc la
caracterul
celui care
mi-a dat informaţia.”
Nici nu a părăsit bine încăperea cel de-al doilea vecin, că apare un al treilea,
aducând aceeași veste nefericită ca și primul. Dar de această dată tu spui:
„Acum, Ioane, cred. Dacă tu îmi spui acest lucru, cred!”
Voi pune din nou aceeași întrebare
(care este, dacă-ţi amintești, ecoul propriei tale dileme): „Cum ȘTII că ai această încredere statornică în prietenul tău?”
„Știu cine este și ce este prietenul meu”, răspunzi tu. „El nu m-a înșelat niciodată și nici nu cred că o va face vreodată.”
Deci, exact în același fel, știu că eu
cred
Evanghelia datorită Celui care mi-a adus vestea. „Dacă primim mărturisirea oamenilor, mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare; și mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o El despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea, pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său” (1 Ioan 5:10). „Avraam a crezut pe
Dumnezeu, și aceasta i
s-a socotit ca dreptate.” (Romani 4:3).
Un suflet neliniștit i-a spus unui slujitor al lui Cristos: „O, nu pot crede!” La care predicatorul, într-un mod înţelept și liniștit, a răspuns: „De fapt, în ce nu poţi crede?” Această
întrebare a pus capăt orbirii omului. El privise credinţa ca pe ceva ce nu poate fi descris, ceva ce trebuie simţit în interior pentru a se ști sigur că este conform cerinţei cerurilor, când de fapt credinţa privește
întotdeauna în exterior, la Persoana Vie și la lucrarea terminată de la cruce, și ascultă în liniște mărturia unui Dumnezeu credincios despre amândouă.
Privind în afară, primești pacea interioară. Atunci când cineva își întoarce faţa spre soare, propria umbră se află în spatele său. Nu poţi privi în același timp și la tine, și la Cristos cel glorificat.
1
Astfel, vedem că Persoana
binecuvântată a Fiului lui Dumnezeu îmi
câștigă încrederea și LUCRAREA SA TERMINATĂ mă face mântuit pentru totdeauna. Ceea ce spune CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU despre cei care cred în El îmi dă o credinţă de neclintit. Am găsit în Cristos și în lucrarea Lui terminată calea spre mântuire, iar în Cuvântul Lui Dumnezeu, cunoștinţa mântuirii.
„Dar dacă sunt mântuit”,
spui tu, „cum
de am
o
experienţă atât
de schimbătoare – atât de des îmi pierd bucuria și liniștea și mă trezesc doborât la
pământ, în starea de epavă în care eram înainte de convertire?” Această întrebare ne aduce la punctul trei
BUCURIA MÂNTUIRII
Conform învăţăturii Scripturii, în timp ce ești mântuit
prin lucrarea lui Cristos, iar Cuvântul lui Dumnezeu te asigură de mântuire, tu ești păstrat în liniște și bucurie de către Duhul Sfânt care locuiește în fiecare trup mântuit.
Acum, trebuie să știi că fiecare om mântuit mai are în el „carnea”, care este natura păcătoasă cu care s-a născut ca om natural, și care probabil s-a manifestat deja atunci când era doar un copil neajutorat, în poala mamei sale. Duhul Sfânt din credincios Se împotrivește cărnii și este întristat de fiecare manifestare a ei sub formă de motivaţie, cuvânt sau faptă. Atunci când umblarea creștinului este „într-un chip vrednic de Domnul”, Duhul Sfânt va produce în sufletul său roade binecuvântate – „dragoste, bucurie, pace...” (Galateni 5:22). Atunci când el umblă într-un mod carnal,
lumesc, Duhul este întristat, și aceste roade lipsesc, într-o mai mică sau mai mare măsură.
Permite-mi să mă exprim astfel pentru
tine, care crezi în Cuvântul Lui
Dumnezeu
Lucrarea lui Cristos și mântuirea stau în picioare sau cad împreună. Umblarea și bucuria ta stau în picioare sau cad împreună.
Dacă lucrarea Lui Cristos ar putea fi distrusă (și, binecuvântat fie Dumnezeu, nu se poate întâmpla așa ceva), mântuirea ta ar fi distrusă împreună cu ea.
Atunci când umblarea ta este carnală (veghează, căci se poate întâmpla așa ceva), și bucuria ta dispare.
Despre primii ucenici se spune (Fapte 9:31) că umblau în frica de Domnul și cunoșteau mângâierea dată de Duhul Sfânt și „erau plini de bucurie și de
2
Duhul Sfânt” (Fapte 13:52). Bucuria mea spirituală va fi direct proporţională cu
caracterul umblării mele după ce sunt mântuit.
Acum vezi care este greșeala ta? Ai confundat bucuria cu
mântuirea
– două lucruri total diferite. Atunci când, prin lipsă de cumpătare, enervare,
comportament lumesc etc..., L-ai întristat pe Duhul Sfânt și ţi-ai pierdut bucuria, ai crezut că mântuirea ta a fost periclitată. Dar spun din nou:
Mântuirea ta se bazează pe lucrarea lui Cristos pentru tine.
Siguranţa ta se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Bucuria ta depinde de faptul de a nu-L întrista pe Duhul Sfânt care se află în tine.
Când, copil al lui Dumnezeu fiind, faci ceva ce-L întristează
pe
Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, comuniunea ta cu Tatăl și Fiul este pentru moment, practic, suspendată, și numai cercetându-te și mărturisindu-ţi păcatele vei putea avea parte din nou de bucuria părtășiei.
Copilul tău s-a făcut vinovat de un comportament neadecvat. Expresia feţei lui arată semne evidente că ceva nu este în ordine cu el. Cu o jumătate de oră mai devreme el se bucura de plimbarea cu tine în jurul grădinii, admirând ceea ce admirai tu, bucurându-se de ceea ce te bucura și pe tine. Cu alte cuvinte, el era în comuniune cu tine, sentimentele și plăcerile lui erau comune cu ale tale.
Dar acum lucrul acesta s-a schimbat și, întrucât a fost neastâmpărat și
neascultător, stă la colţ, o adevărată imagine a nefericirii.
Tu îl asiguri că, după o mărturisire însoţită de o
veritabilă părere de rău, va avea parte de iertare, dar mândria și voinţa lui îl ţintuiesc în colţ suspinând.
Unde este acum bucuria de acum jumătate de oră? A dispărut. De ce? Comuniunea dintre tine
și
el a fost întreruptă.
Ce s-a întâmplat cu relaţia care exista între tine și fiul tău cu o jumătate de
oră
în urmă? A dispărut și ea? Este distrusă sau întreruptă? Cu siguranţă, nu. Relaţia lui
cu tine este determinată de naștere, în timp ce comuniunea voastră depinde de comportamentul lui.
Dar acum, el vine de la colţ cu voinţa sfărâmată, mărturisind totul de-a fir a păr, astfel încât tu vezi că el urăște neascultarea și obrăznicia la fel de mult ca tine. Îl iei în braţe și-l acoperi cu sărutări. Bucuria
lui este restabilită datorită comuniunii restabilite.
Atunci când David a păcătuit atât de grav cu soţia lui Urie, el nu a spus: „Dă- mi, Doamne, din nou mântuirea Ta”, ci: „Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale!” (Psalm 51:12).
3
Hai să mergem mai departe cu ilustraţia noastră. Să presupunem că, în timp ce el se află la colţ, în
casă
izbucnește un incendiu. Ce se va întâmpla cu copilul atunci? Va fi lăsat la colţ, pradă flăcărilor? Imposibil! Probabil va fi primul pe
care îl vei scoate afară. Da, desigur, tu știi foarte bine că dragostea dintr-o relaţie este un lucru, iar bucuria comuniunii este cu totul altceva.
Atunci când credinciosul păcătuiește, comuniunea este întreruptă pentru moment și bucuria este pierdută până când, cu inima frântă, el vine la Tatăl,
mărturisindu-și
păcatele. Apoi, crezând Cuvântul lui Dumnezeu, știe că este iertat, căci Cuvântul Său spune limpede: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).
Deci, iubite credincios, ţine minte aceste două lucruri, și anume că nu este nimic atât de puternic decât legătura relaţiei și nimic atât de sensibil ca legătura comuniunii
Toate puterile și înţelepciunea pământului și a iadului, împreună, nu o pot rupe pe prima,
în timp ce o motivaţie rea sau un cuvânt nepotrivit o vor frânge pe cea de-a doua.
Dacă ești
tulburat și
nori întunecaţi îţi umbresc sufletul, pleacă-te înaintea lui Dumnezeu, cercetează-ţi căile. Și atunci când hoţul care ţi-a furat bucuria a fost depistat, scoate-l imediat la lumină, mărturisește-ţi păcatul înaintea lui Dumnezeu, Tatăl tău, și judecă-te singur, fără milă, pentru starea de neveghere și nepăsare a
sufletului care i-a permis hoţului
să intre nestingherit. Dar niciodată, niciodată, NICIODATĂ, să
nu confunzi siguranţa cu bucuria.
Totuși, să nu-ţi imaginezi
că
judecata lui Dumnezeu este puţin mai blândă peste
păcatul credinciosului decât peste cel al necredinciosului. El nu
are
două modalităţi de a trata judiciar păcatul și nu ar putea trece peste păcatul credinciosului fără să-l judece, așa cum nu poate trece nici peste păcatele celui care L-a respins pe Fiul Său cel scump. Dar există o mare diferenţă între cele două, și anume aceea că păcatele credinciosului sunt toate cunoscute de
Dumnezeu și toate au fost puse asupra Mielului lui Dumnezeu atunci când a fost atârnat pe cruce la Calvar; acolo și atunci, o dată pentru totdeauna, s-a declanșat și s-a rezolvat marea „anchetă judiciară”
privitoare la vinovăţia lui – judecata căzând asupra Substitutului binecuvântat,
care a luat locul credinciosului - „El a
purtat în trupul Lui, pe cruce, păcatele noastre” (1 Petru 2:24).
Cel care Îl respinge pe Cristos trebuie să-și poarte propriile păcate, în sine însuși, în iazul de foc, pentru totdeauna. Dar atunci când un credincios greșește, nu se mai poate declanșa împotriva lui această „anchetă judiciară”, căci Însuși
4
Judecătorul a rezolvat problema păcatului său o dată pentru totdeauna, la cruce; dar problema comuniunii apare, prin Duhul Sfânt, de fiecare dată când Duhul este întristat.
Permite-mi, în concluzie, să-ţi mai ofer
o
ilustraţie.
Este o noapte încântătoare, cu o lună plină ale cărei luciri argintii sunt de nedescris. Un om privește în adâncul unei fântâni liniștite în care vede reflexia lunii și exclamă în direcţia prietenului său aflat în apropierea lui: „Cât de minunată și rotundă este ea în noaptea asta! Cât de maiestuos și liniștit ne privește!” Abia termină de vorbit, când, brusc, prietenul său aruncă o pietricică în fântână; atunci el exclamă: „Oh, luna este sfărâmată toată în bucăţele, care se agită dezordonat!”.
„Ce imensă absurditate”, este replica uimită a prietenului său. „Privește în sus, omule! Luna nu s-a schimbat deloc! Starea fântânii care reflectă luna este cea care s-a schimbat!”
Acum, credinciosule, aplică această ilustraţie în cazul tău. Inima ta este fântâna. Atunci când nu este îngăduit răul, binecuvântatul Duh Sfânt al lui
Dumnezeu ia din gloria și frumuseţea lui Cristos și ţi le descoperă, pentru mângâierea și bucuria ta. Dar în momentul în care o motivaţie greșită se naște în inimă sau un cuvânt ușuratic îţi scapă de pe buze, fără să fie judecat, Duhul Sfânt începe să tulbure fântâna; experienţele tale fericite sunt sfărâmate în bucăţele și ești neliniștit și tulburat pe dinăuntru, până când, cu un duh zdrobit, îţi mărturisești înaintea lui Dumnezeu păcatul (acel lucru care te tulbură) și astfel este restabilită din nou bucuria liniștită, dulce a comuniunii.
Dar atunci când inima ta este neliniștită în felul acesta, s-a schimbat oare lucrarea lui Cristos? Nu, nu. Deci mântuirea ta nu este schimbată.
S-a schimbat Cuvântul Lui Dumnezeu? Cu siguranţă, nu.
Așadar, siguranţa mântuirii tale nu a suportat niciun șoc.
Atunci ce s-a schimbat? Ei bine, s-a schimbat acţiunea Duhului Sfânt din tine; în loc să ia din gloria Lui Cristos și să-ţi umple inima cu sentimentul valorii Lui, El este îndurerat că trebuie să Se abată de la această slujbă plăcută și te umple cu sentimentul păcătoșeniei și al nevredniciei tale. El îndepărtează de la tine liniștea și bucuria până când vei judeca și vei respinge acel lucru rău pe care și El îl judecă și îl respinge. Odată făcut acest lucru, comuniunea cu Dumnezeu este restabilită.
Domnul ne face să fim tot mai veghetori asupra noastră înșine, ca nu cumva să Îl întristăm pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin „care am fost pecetluiţi
pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).
Iubite cititor, oricât de slabă ar fi credinţa ta, fii sigur de următorul lucru: Binecuvântatul care ţi-a câștigat încrederea nu Se va schimba niciodată. „Isus
5
Cristos este același ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8). Lucrarea pe care a făcut-o nu se va schimba niciodată. „... Tot ce face Dumnezeu dăinuiește în veci, și
la
ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat și nimic de scăzut” (Eclesiastul 3:
14). Cuvântul rostit de El nu se va schimba niciodată. „Căci orice făptură este ca iarba, și toată slava ei, ca floarea ierbii. Iarba se usucă și floarea cade jos, dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Și acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:24-25). Astfel, obiectul încrederii mele, temelia mântuirii mele și terenul certitudinii mele sunt, de asemena, pe VECI
NESCHIMBĂTOARE.
„Dragostea mea-i măruntă deseori,
Bucuria-mi se retrage și dispare, Dar pacea cu El e neschimbată! Iehova nu cunoaște schimbarea.
Eu mă schimb, dar El nu.
Cristosul meu nu moare niciodată.
În dragostea Lui, nu a mea, mi-e locul de odihnă, Adevărul Lui, nu al meu, ne leagă”.
Încă o dată, vreau să te întreb: „LA CE CLASĂ CĂLĂTOREȘTI?” Întoarce-ţi inima spre Dumnezeu, te rog, și răspunde-I Lui la această întrebare.
„Dumnezeu să fie găsit adevărat și toţi oamenii mincinoși” (Romani 3:4). „Cine primește mărturia Lui, adeverește prin aceasta că Dumnezeu spune adevărul” (Ioan
3:33).
Fie ca să ai parte, iubite cititor, de minunata siguranţă a deţinerii acestei
„mântuiri atât de mari”, acum și până la „venirea Lui.”
„V-am scris aceste lucruri ca să știţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui
Dumnezeu, aveţi viaţa veșnică”
(1 Ioan 5:13).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu